În siajul Marii Uniri: „procesul ziariștilor”

S-a remarcat mai demult că o combinație stranie de festivism și indolență ne face să tratăm întotdeauna marile evenimente nu cu luciditate, ci cu superficială exaltare. Țări ca Israelul, după ce câștigă un mare război – cum a fost, să spunem, Războiul de Yom Kippur, din 1973 –, fac comisii de anchetă pentru a analiza ce a mers prost. Noi, după victorii la limită, obținute cu sacrificii neomenești, prăbușim totul în festivități, în iertări arbitrare și culpabilizări pripite.

Așa s-a întâmplat și după 1 Decembrie 1918, când, pe fondul unei victorii strălucite (dar obținute în ultimul moment), responsabilitățile pentru ce a mers prost, înainte și după intrarea României în război, au fost expediate prin articole de presă și procese grăbite, nicidecum printr-o analiză serioasă. Cei proclamați drept culpabili, prin intermediul unor pamflete, mai curând decât al unor anchete profesioniste, au mers la închisoare, în timp ce alții, cu culpe care, în timp, s-au dovedit mult mai grave, au scăpat nepedepsiți. Când nu au fost de-a dreptul recompensați, pentru faptele lor nedemne…

Lucian-Vasile Szabo este unul dintre acei istorici literari, nu foarte numeroși la noi, care și-au asumat misiunea de a restabili adevărul cu privire la asemenea împrejurări, fixate în memoria colectivă mai curând prin puterea unei prejudecăți, decât a unei cunoașteri autentice. Până acum, s-a ocupat sistematic de biografia lui Ioan Slavici, una dintre figurile istoriei noastre literare al cărei profil este încă distorsionat de asemenea false certitudini: unele, fixate în conștiința publică de prestigiul verdictului lui G. Călinescu, din Istoria literaturii române, de la origini până în prezent, altele, izvorând din pura ignoranță. Cum opera publicistică a lui Slavici a fost cenzurată în perioada comunistă, neștiința explică în bună măsură persistența prejudecății.

Cea mai recentă dintre cercetările lui Lucian-Vasile Szabo, intitulată Cu Slavici și Arghezi după gratii, extinde cercul investigațiilor, elucidând – printr-un larg apel la text – împrejurările în care Slavici, alături de Tudor Arghezi, a fost condamnat în așa-zisul „proces al ziariștilor”. Proces în urma căruia marele prozator, de pildă, ajuns la senectute, a petrecut 11 luni în recluziune, în spațiul concentraționar de la fosta Mănăstire Văcărești, pentru presupuse acte de colaboraționism, petrecute în perioada ocupării Capitalei de către trupele Puterilor Centrale (3/16 decembrie 1916 – 12 noiembrie 1918). O împrejurare care, până acum, le era imputată celor doi mari scriitori, figurând „la dosar” fie ca pretext al minimalizării lui Ioan Slavici, fie ca „probă” suplimentară a cronicei „lipse de caracter” a lui Tudor Arghezi, în contextul „revizuirilor” de după 1989.

Cercetarea de față trebuie co­relată cu cele realizate anterior de Lucian-Vasile Szabo. Căci atitudinea lui Slavici în perioada ocupației Capitalei – și, în general, atitudinea marilor „filogermani” (cum neinspirat i-a botezat Lucian Boia), care au susținut, în perioada neutralității, alianța României cu Puterile Centrale – a fost rezultatul unor calcule și convingeri strategice exprimate limpede în publicistica de dinainte: în cazul prozatorului junimist, încă din 1884. Ar­gumentul continuității de atitudine (care începe cu decenii bune înainte de a se putea vorbi de vreo propagandă germană în țara noastră) este esențial, de aceea e importantă și ordinea cercetărilor lui Lucian-Vasile Szabo, care se așază, temeinic, una după alta, într-o rescriere profundă a istoriei intelectuale a epocii dintre 1890-1918, pe meleagurile noastre.

Deși nu foarte voluminoasă, Cu Arghezi și Slavici după gratii este o carte care trebuie citită încet, cu creionul în mână. Aceasta, deoarece autorul a parcurs colecțiile ziarelor de epocă, spre a reface atmosfera acelor ani tensionați, în care societatea românească a trecut, rând pe rând, de la extaz la agonie și înapoi. Lucian-Vasile Szabo nu pornește de la premisa inocenței absolute a tuturor celor acuzați în „procesul ziariștilor”, motiv pentru care primele două capitole ale cărții sale sunt consacrate legăturilor dintre confruntarea militară și cea de idei („Marele Război și războiul din presă”), respectiv, raporturilor dintre presă și subversiunea politică („Istorie națională și istorie personală”). Nu sunt omise prezențele evidente ale banilor germani și austrieci în presa românească din perioada premergătoare marii conflagrații – 1913-1914 – și din cea a neutralității – 1914-1916. Subcapitolul „Despre bani și influență în presă”, după ce constată că nu există probe în sprijinul acuzației că Ioan Slavici ar fi primit bani de la propaganda germană, menționează și un alt aspect al propagandei: și anume, posibilitatea ca și Antanta să fi făcut același lucru ca Puterile Centrale, plătind ziare și ziariști, spre a-și menține influența. E un aspect care, chiar în treacăt fiind consemnat, aruncă o altă lumină asupra întregii problematici a atitudinii politice a intelectualității românești. A cărei poziție trebuie de-dramatizată, în contextul în care, în toate țările europene, cele două blocuri care aveau să se confrunte sângeros între 1914-1918 și-au susținut interesele, cu mijloacele specifice războiului ideologic. În acest context, intelectualitatea românească nu trebuie nici inocentată, nici execrată: comportamentul ei se înscrie în cadrele obișnuite ale Europei acelor ani.

Însă afirmațiile ce privesc „colaboraționismul”, mai ales când sunt coroborate într-o sentință penală executorie, se cade să fie probate. Cartea lui Lucian-Vasile Szabo examinează ceea ce instanța care a judecat „procesul ziariștilor” – și care a fost, nota bene, Curtea Marțială (?!), nu o instanță civilă, cum s-ar fi cuvenit, după încheierea păcii – nu a examinat, de fapt: probele. Adică textele care, eventual, ar putea susține acuzațiile aduse, în primul rând în spațiul public, celor suspectați de „înaltă trădare”, pentru culpa de a fi colaborat la presa bucureșteană apărută sub ocupație. Istoricul literar reface întregul set de circumstanțe în care s-a produs condamnarea lui Ioan Slavici și Tudor Arghezi, dovedind, pe baza textelor, că ea nu s-a sprijinit pe nimic altceva decât pe o dorință de răzbunare a „învingătorilor” asupra celor care, în deplină onestitate, au avut altă opinie.

Fac o paranteză: cartea lui Lucian-Vasile Szabo nu susține că nu au existat colaboraționiști. Oameni fără caracter, profitori, mărunți agenți de influență au parazitat spațiul public românesc dintre 1913-1918, fără doar și poate. Însă e o diferență capitală între Ioan Slavici, C. Stere, Alexandru Marghiloman, P. P. Carp și alți asemenea „filogermani” (a căror atitudine e deschisă, ține de o viață și nu se leagă de avantaje pecuniare) și „filogermanii” de ocazie, creați cu ajutorul fondurilor propagandei. Ceea ce trebuia să facă acuzarea din „procesul ziariștilor” era tocmai să individualizeze culpele. Or, după cum demonstrează cercetarea pe texte a istoricului literar, tocmai asta nu a făcut. Culpa unor Slavici sau Arghezi, câtă este, se încadrează, eventual, la delictul de opinie, care nu are nimic comun cu trădarea și, într-o democrație – cum pretindea România că este – nici nu există. Mai ales că oricare dintre acești mari acuzați, de la scriitori la oameni politici, făcuse dovada publică a refuzului ocupației germane, în pofida convingerii lor în alianța cu Puterile Centrale. Carp și Maiorescu, bunăoară, s-au retras din viața publică și nu au acceptat să-l primească pe mareșalul Mackensen, deși îl cunoșteau de dinainte de război, în timp ce Slavici a refuzat să-l întâlnească pe nepotul lui Mite Kremnitz, căpitanul Manoli Kremnitz, pe care… îl ținuse în brațe și-l învățase românește, în timpul copilăriei bucureștene a acestuia. Or, Manoli Kremnitz a fost nimeni altul decât… șeful cenzurii germane la București, cu care Slavici va fi acuzat că a colaborat… Asemenea semnale publice de distanțare față de organele brutalei ocupații a Puterilor Centrale au făcut diferența între cei cu convingeri și cei cu interese. Din păcate, ele nu au contat pentru instanța de judecată, care, refuzând să-și facă datoria de a individualiza culpabilitățile, a greșit grav față de societatea românească, cu consecințe care se vor vedea pe tot parcursul interbelicului, până la catastrofa din 1940.

O sută de ani reprezintă un interval suficient de lung pentru ca rănile să se fi vindecat, iar adevărul să iasă la iveală. Cercetarea lui Lucian-Vasile Szabo nu doar face dreptate celor condamnați pe nedrept, ci ne îndeamnă să ne reconfigurăm perspectiva asupra Primului Război Mondial și a Marii Uniri.