MAEH

Grea e viața foiletonistului pe timp de vară! Subiectele care primăvara și toamna se înghesuiau, s-au evaporat o dată cu apa mării. Atunci, nu făceai față asaltului informațiilor, având gustul amar al insatisfacției că nu te ridici la înălțimea așteptărilor. Că ești mereu la coada cozilor. Acum, abia dacă se ițește câte-o temă demnă de interes. Dar, până să te așterni pe scris, a fost deja analizată, disecată și clasată de inși mai harnici, mai atenți și mai bine orientați decât tine. Facebook-ul a luat pâinea de la gura multor jurnaliști, condamnați să se târâie mereu în urma subiectelor care, până să ajungă la ei, au fost deja „fumate”. Ce-ți rămâne de făcut, în astfel de situații fără ieșire? O posibilitate ar fi să citești cărțile bune ale momentului și să scrii despre ele. Constat că am epuizat și această stratagemă. În ultimele săptămâni am făcut exact asta.

Mai ai, apoi, posibilitatea să revizitezi autorii „siguri”. Pentru mine, categoria îi include, între mulți alții, pe Montaigne, Guy Davenport, Hugh Kenner și Isaiah Berlin (ca să mă rezum doar la eseiști). Pe lângă delectarea fiecărei noi întâlniri cu ei, marele avantaj e că-ți pun la dispoziție un număr imens de subiecte de meditație. Iată-l, de pildă, pe Isaiah Berlin. Nu e nevoie să răsfoiești prea multe pagini și ai găsit soluția la ceea ce te preocupă. Să iau, de pildă, subiectul care-mi dă târcoale acum: elocința. Adică în ce măsură poți trata convingător un subiect care e pe buzele tuturor? Cum să faci să nu fii plictisitor în expunere? Mai mult chiar, cum să-i convingi pe ceilalți de justețea punctului tău de vedere?

Avantajul, când te „împrietenești” cu astfel de personaje, e că te afli în preajma unor mari cititori. Ei îți aduc „pe tavă” personaje și idei despre care nu aveai habar. Erudiția lor reală și abilitatea de a „canibaliza” informații și subiecte uimește și încântă. Iată ce definiție a elocinței descoperă Isaiah Berlin la un autor considerat o autoritate în domeniul istoriei artei, Herbert Read: „Elocința are nevoie de trei condiții — mai întâi, o temă adecvată; apoi o gândire sinceră și pasionată; la urmă, puterea de argumentare, sau fermitatea”. Să le luăm pe rând, în ordinea inversă a enunțării: „puterea de argumentare, sau fermitatea”. Oricât de proastă părere am despre mine și scrisul meu, trebuie să-mi recunosc — cu o mică vanitate — că am reușit în câteva împrejurări să-mi impun punctele de vedere sau măcar gusturile. Acest din urmă aspect, al plăcerilor împărtășite, e și o răsplată pentru osteneala de a explica, îndeosebi celor mai tineri, ce înseamnă pentru tine valoarea. Mă bucur, de pildă, că am reușit să transmit admirația mea pentru Faulkner unor oameni care nu depășiseră nivelul lecturilor din clasici. Dar cel mai mult mă încântă pasiunile muzicale stârnite în prieteni care nu frecventaseră niciodată un domeniu cum e cel al operei, sau al rock-ului „narativ” american.

A doua: „o gândire sinceră și pasionată”. La acest capitol n-am ezitări: sunt și sincer, și pasionat. Uneori, pasiunea mea atinge cote ale absurdului. Mă trezesc perorând mult după ce mi-am pierdut toți ascultătorii. Ceea ce m-a făcut să ajung la concluzia că sinceritatea și pasiunea sunt elemente dispensabile într-un discurs public. Aș spune că mai important e stilul, iar decisive sunt resursele retorice pe care ești capabil să le mobilizezi. Din acest motiv, situații dramatice (și sincere) trec nebăgate în seamă, pe când subiecte fără miză acaparează atenția, determinând reacții în lanț și contrareacții pe măsură. Ce mai, în viață e ca în literatură: nu faci mare lucru doar cu bune intenții, punându-ți sufletul în palmă și arătându-l înduioșat lumii.

În fine, cel mai spinos aspect: o „temă adecvată”. Ce mai înseamnă o astfel de sintagmă în lumea de azi? În Babelul lingvistic și babilonia de opinii și acțiuni ale lumii contemporane, primele care au dispărut sunt temele și ideile convergente. Atomizarea fără precedent a subiectelor publice, enorma gesticulație vocală din jurul lor, imposibilitatea de a obține decizii acceptate de majorități relevante sunt premisele unei crize de comunicare fără precedent în lumea modernă. Ce temă adecvată să abordezi într-o țară fără proiect, fără direcție, fără speranță? N-are niciun haz să te minunezi la nesfârșit că trăiești într-un loc unde între vorbă și faptă nu există nici cea mai firavă legătură. Unde deciziile rămân fără consecințe, iar cutuma bate, icnind isteric, legea. La noi, nu doar personajele sunt vechi, ci și măștile pe care le poartă. Viața publică a atins un asemenea grad de predictibilitate, încât ți-e și lehamite să mai deschizi gura.

Uneori, trebuie, totuși, s-o deschizi. De pildă, recentul scandal în care a fost târât Teatrul Național din București și directorul său general, Ion Caramitru. Doar oligofrenilor trebuie să le spui în România cine e Ion Caramitru și ce reprezintă el. Ctitor de instituții, admirat pe marile scene ale lumii, el este un dar făcut culturii românești. Cu toate acestea, politrucii își asmut dulăii, doar-doar vor reuși să-l compromită. Adică să-l înlăture de la conducerea TNB, una dintre redutele încă nedărâmate de mafia pesedistă. În rest, au înșfăcat totul, de la nivel ministerial până la ultima grădiniță de cartier. Și asta în ciuda avertismentului sever reprezentat de votul de la euro-parlamentare. Pesedeii continuă să-și facă jocurile, de parcă ei ar fi triumfat la urne, accelerând un proces care oricum mergea la trap.

Nu poți să taci văzând că responsabilii direcți pentru dezastrul țării te sfidează în continuare din fotolii ministeriale. E uluitor că doamna Carmen Dan continuă să țină în mâini frâiele Internelor, iar eterna reformistă anti-reformistă Andronescu se ocupă de destinele învățământului, ajuns în colaps. Dar e și mai uimitor că partea activă a societății a intrat în letargie, mulțumită cu izbânda platonică de la europene. În condițiile date, e vorba mai degrabă de o victorie de consolare decât de una ce deschide perspectiva schimbării societății.

N-ai cum să taci văzând în ce hal de decrepitudine se află diplomația românească, condusă de prea multă vreme de un personaj numit pe Facebook „Moș Teacă”. Lumea râde, dar supraviețuitorul „Epocii de aur” își vede liniștit de trabucuri și agramatisme, înconjurat de o armată de funcționari incapabili, dresați să blocheze orice încercare de a arăta lumii o față modernă și civilizată a României. În 1990 am auzit, rostită cu emfază, sintagma „diplomat de carieră”. Suna impresionant, aristocratic, aproape princiar. Tot în 1990 i-am văzut la lucru pe mulți dintre cei care purtau stindardul găurit al diplomației românești: dacă rușinea de a fi român are o reprezentare fizic-umană, ea constă în personalul diplomatic „de carieră” al țării. Există, fără îndoială, excepții, îndeosebi tinerii care au intrat în diplomație pe vremea ministeriatului lui Andrei Pleșu. Mai sunt și câțiva „nediplomați de carieră” ce inspiră respect. Numirea acestora ține însă mai degrabă de inspirația de moment decât de un sistem de selecție rațional. Dar marea, covârșitoarea majoritate a indivizilor ce burdușesc clădirile reprezentanțelor din străinătate ale României sunt deplorabili.

Nici nu are cum să fie altfel, de vreme ce angajările se produc în continuare după sistemul PCR: Pile, Cunoștințe, Relații. Deoarece în diplomație salariile au fost întotdeauna mai mari decât în alte sectoare social-economice, domeniul a fost confiscat de un conglomerat de interese ale zonei politice și ale serviciilor secrete. Dosarul-beton și garanția legăturilor sus-puse au făurit structura gata anchilozată a corpului diplomatic. N-am văzut la niciunul vreo tresărire de demnitate (că la patriotism n-am pretenții!) când Dragnea și ai săi livrau la foc continuu inepții anti-occidentale și anti-americane. Nu s-au dezis public de politica externă șocant anti-europeană din declarațiile unor lideri politici. Funcționari ai neantului, acești indivizi, care sunt obrazul schimonosit al României, ar trebui dați afară din funcții la fel de repede cum au fost angajați.

Cu un MAE paralitic, autist și corupt prin însuși felul în care-și recrutează personalul (vezi cazul fiului vitreg al lui Meleșcanu, dar și nenumăratele exemple de nepotism nerușinat), imaginea externă a țării a ajuns la un nivel de irelevanță pe care l-am avut doar pe vremea comunismului. Dacă urmărim prestațiile de la Bruxelles ale vedetelor de calibrul Grapini & comp., e limpede la ce ne putem aștepta și în viitor. Singura pată luminoasă în acest peisaj sumbru o reprezintă Simona Halep. În ultimii cinci-șase ani, ea a făcut pentru imaginea României mult peste tot corpul diplomatic la un loc, plătit, inutil, cu bani grei. Mai mult decât atât: a adus în țară bani cu nemiluita. Această fată deloc sofisticată și muncitoare e, în sine, un minister: Ministerul Afacerilor Externe Halep. Isprava ei de anul acesta, de la Wimbledon, e cu adevărat istorică. Deși n-am contribuit cu absolut nimic la succesele ei, o parte dintre ele se răsfrâng și asupra noastră. Mă apucă amocul la gândul că din sudoarea ei sunt plătite sutele și miile de loaze care ne fac de râs pe culoarele diplomatice ale planetei. Cred c-ar fi cazul să găsim o modalitate de a ne manifesta gratitudinea față de excepționalitatea unui astfel de personaj. De pildă, statul ar putea s-o scutească de impozite. Poate nu pe viață, dar măcar în anii în care câștigă un turneu de Grand Slam.