Se observă la generația 2000 de autori, la o parte dintre ei, tendința de a „evada” din linia unui anumit gen literar și a încerca – în succesiune ori concomitent – atât poezia, cât și proza, critica literară și eseul, traducerile și literatura pentru copii. Marius Chivu, Radu Vancu și Bogdan-Alexandru Stănescu sunt trei semnături ce pot fi regăsite, în ultimii ani, pe cărți diferite ca încadrare de gen și abordare, cel mai talentat fiind Stănescu, iar cel mai ambițios, Vancu.
Transparența, romanul de sute de pagini al celui din urmă, poartă semnele acestei ambiții nu numai prin cantitate, ci și prin proiectul epic maximalist care îl subîntinde. Radu Vancu a ambiționat să dea un roman așa zicând total, o carte unică și irepetabilă, o summa a scrisului său în care cititorul atent să regăsească obsesiile psihotice și tragice (sinuciderea tatălui, alcoolismul, deriva socială) și, totodată, transferul în proză de stări și iluminări poetice. Miza din Transparența este una înaltă, iar temeritatea autorului în a o urmări merită apreciată. Între scriitorii noștri încă-tineri, Vancu e printre puținii care dau literaturii accepția, dacă nu valoarea, unei credințe într-o transcendență plină. Din această perspectivă, nu mă surprinde receptarea mai degrabă anemică a romanului său de către promoțiile și mai tinere de lectori. Simptomatic e pentru codul ironic și jemanfișist în care a fost citit Transparența verdictul unui critic foarte tânăr, Mihnea Bâlici, care și-a încheiat cronica din „Observator Cultural” așa: „Senzația finală este de Liceenii Rock’n Roll trecut prin grilele Orbitorului, cu adaosuri conspiraționiste sau de pop science”.
Mai apropiat de Dan Stanca decât de Mircea Cărtărescu (deși influența celui de-al doilea, prin Solenoid, este evidentă), Radu Vancu își construiește cartea pe un scenariu spiritualist, urmărit scenă cu scenă și pagină cu pagină, dar prin prisma unui personaj, nu, ca la Stanca, în formula realistă a obiectivității epice. Protagonistul e aici și narator, iar unde-i un narator, în faza „corintică” a romanului, e aproape obligatoriu să fie și scriitor: de epistole, de jurnal, de memorial. Naratorul lui Vancu e și el scriitor, nu unul profesionist, acreditat, trăind din meseria de autor sau din imaginea acesteia, ci unul compulsiv și redundant, scriind de n ori aceeași propoziție, ca un personaj descreierat al unui romancier american care își umple paginile cu secvența „All work and no play makes Jack a dull boy”. Personajul-narator și scriitor din Transparența este, la rândul lui, cvasi-paranoic, astfel că a-i urmări cogitațiile și scrisul poate deveni obositor.
În absența unui cadru realist în care acest morman de pagini tastate la laptop să fi venit cu densitatea lor specifică, chestiunea reușitei romanului devine deja una spinoasă. Cu proiectul său de roman total și maximalist, Vancu a ales totuși calea epică mai facilă, atribuind totul unui narator ce nu poate fi evaluat nici moral, nici literar. Calea mai dificilă ar fi fost aceea de a pune discursul aluvionar al naratorului într-un sistem complex de personaje, raporturi sociale și discursuri sau acțiuni individuale motivate epic. Altfel spus, într-un context realist și într-un plan romanesc mai larg, paginile umplute de protagonist ar fi sunat altfel și ar fi însemnat mai mult(e). Lăsat singur să evolueze imaginativ și narativ în Transparența, personajul-narator va face tot mai mult rău romanului scris de Vancu, încărcându-l și supraîncărcându-l simbolic, ba chiar și textual. Cu stupoare, am găsit în carte fragmente întregi dintr-un interviu acordat de Radu Vancu, în 2012, pentru LiterNet, luate cu copy-paste de acolo și introduse în discursul naratorului auto-centrat. Tot aici găsim procesiunile simili-religioase și „anomaliile” din Solenoid, coincidențele simbolice și telescopările din proza lui Mircea Cărtărescu, ba chiar pe Cărtărescu însuși, alături de Agopian și Groșan, Mihai Ursachi și Ada Milea, Ion Mircea și Klaus Iohannis, Ion Iliescu și Patapievici, cine vrei și cine nu vrei. Nu putea lipsi (fiindcă și în Solenoid aveam un personaj numit Cărtărescu) un personaj numit Vancu. Culmea coincidențelor nefericite, în timp ce tatăl naratorului s-a sinucis în epoca lui Iliescu, tatăl personajului Vancu s-a sinucis în epoca lui Dej.
De la un punct încolo, începi să te freci la ochi și să cauți, discret plasate în text, indicii ale unei parodii enorme, ale unui mare bluf prin care autorul de pe copertă a recodificat întreg scenariul spiritualist și întreg proiectul maximalist. De fiecare dată când Mega, iubita naratorului, e menționată în paginile sale (și e menționată de vreo 850 de ori), acesta este excitat, iar ea este excitantă. De fiecare dată când îi descrie blugii (și îi descrie de vreo 35 de ori), aflăm că aceștia sunt niște blugi Mustang. În sfârșit, de fiecare dată când blugii Mustang sunt dați jos, aflăm că Mega a mai avut un orgasm, datorat iubitului ei numit, drăgăstos, „tâmpițel”. Când „tâmpițel” și Mega fac sex (din trei în trei pagini), tânăra e sprijinită cu fundul de o bibliotecă de culoare neagră, iar cotoarele cărților din bibliotecă îi intră în piele excitatei Mega, dublându-i orgasmul cu o suferință dulce, livrescă. În același regim redundant și compulsiv, naratorul rulează scene similare de atâtea ori, încât cititorul deja este avizat asupra a ceea ce se va întâmpla. „Deci acum tâmpițel o va pune pe Mega cu fundul pe raft, iar o carte scrisă de un mistic o va răni pe Mega pe fesa dreaptă sau la coapsă”, ajungem să facem predicții; și exact asta se întâmplă în alineatele următoare.
Un alt exemplu de reiterare până la infantilism epic este cel al invocării cititorului ori cititoarei, procedeu de asemenea luat de la Cărtărescu, de care Radu Vancu abuzează. O dată, de două ori, de șapte ori, de treizeci de ori, cititoarea ideală este adusă cu forța, prin invocare, în cartea ce pare că nu mai poate avansa altfel. Ca și cum cititoarea singură n-ar fi fost o prezență simbolică asigurătoare, autorul cărții îi mai suflă și greșit naratorului său, după ce i-a livrat niște scene din Regele Piticuț, cartea pentru copii a lui Vancu 1 (Vancu 2 fiind personajul naratorului imaginat de Vancu 1). Lângă silueta cititoarei ideale apare, printre stridențele unui roman tot mai fake, profilul micului cititor, invocat cu gingășie: „Regelui-piticuț îi luase cam mult timp să afle asta. Însă unii dintre noi – nu-i așa, copile care citești povestea asta? – au știut-o de la bun început.” (p. 163).
Ce se întâmplă mai departe e greu de povestit. Un rezumat oricât de conștiincios și de neutru ar părea subminat de ironie, așa cum paginile romanului ca atare s-ar fi salvat într-o cheie parodică. Și totuși, Transparența continuă în exact același fel, învârtind cele câteva personaje într-o stereotipie de situații și scene, replici și gesturi, potriveli și coincidențe care nu se mai termină. O catedrală se năruie deasupra oamenilor din ea, supraviețuitorii fiind – cum altfel? – naratorul, Mega și personajul Vancu. Naratorul, care are problema că devine transparent, se repede la cadavrul tatălui iubitei sale – de ce o face? Să-l lăsăm să povestească: „Se auzeau sirenele poliției și ale ambulanțelor apropiindu-se, așa că mi-am înmuiat repede palmele semitransparente în sângele amestecat cu bucăți de creier de lângă cadavrul lui el capitan, mi-am întins terciul și pe față, era cumva ironic că exact sângele și creierul lui el capitan mă salvau acum de transparență” (p. 406). Sibiul ficțional în care se întâmplă aceste ridicole scene se depopulează fiindcă România a trecut la moneda euro (!) și toți fug unde văd cu ochii; rămân în oraș numai Mega și tâmpițel, care își fac cumpărăturile lăsând cuveniții euro ca plată (vânzătorii fugiseră și ei cu valul); după câteva pagini, România se adaptează la noua monedă, economia duduie, sibienii se întorc în oraș. Trecerea la moneda europeană fusese anunțată, în catedrala acum năruită, de el capitan, tatăl excitantei Mega, și cu al cărui creier se unsese pe față tâmpițel, ca să nu mai fie transparent. Dumnezeu privește atent la toate, în timp ce eroul nostru, „atârnache” pe „chelia” Lui, se ține de un fir de păr divin („gros cât un trunchi de salcie plângătoare”), apoi ajunge spre sprâncenele Creatorului, pentru a I se uita în ochi. Reapare și Isus, Mega și iubitul ei urmând să fie „cei doi nori încă absenți de sub picioarele lui, cele două creaturi fără umbră evadate din Paradis”. (p. 436).
Dacă Dan Stanca sau Mircea Cărtărescu și-ar pierde complet busola literară, controlul stilistic, organicitatea viziunii, capacitatea de a crea personaje viabile, imaginația exploratorie și forța analitică, poate așa ar scrie, ca „romancierul” Radu Vancu. A publica un roman ca Transparența este o dramă de creație literară.
Nu-i de râs.