Mi-e dat
Mi-e dat sau mi se ia? Ce-i vechi se face nou?
Mereu va fi răspunsul ca peștii plin de zale,
Ca un popor născut din moaște vegetale,
Cum glasul tânăr ocupat de propriul ecou.
De dat, mi-a fost ceva, să-mi stea în cale,
Nainte de intrarea într-un smolit depou,
Armură-avea, toiag și coiful de erou,
Să nu mai intru, nici să mă-ntorc din cale,
S-aștept la poartă semn de aprobare,
Căci vine vremea să se-ntoarcă foaia:
Vor fi deschise toate la intrare.
Dar cât să stau acolo-n coridor, gătit lejer,
Cum trebuie de drum, să mi se facă voia,
Nu știu și nici n-aștept răspunsul de la cer.
Nu știu
Nu știu și nici n-aștept răspunsul de la cer.
E-un strigăt aspru întețind furtuna,
Sălbatici spini de roze și cununa,
Culoare sângerând pe mâini de pivnicer,
Lumini orbind, o umbră, numai una,
Și martorii ascunși într-un ungher,
În care focul e aprins de-un grănicer
Să încălzească fuga și minciuna.
Eu cad în somnul obosit al zilei,
Și îmi aștept în vis însoțitorii,
Să zăbovim pe insula zeiței,
Corabia să stea și să aștepte-n ger,
De orizont să dezlipească norii.
El a văzut cum calcă sandalele-mi de fier.
El a văzut
El a văzut cum calcă sandalele-mi de fier.
Nu știu de-naintez, rostogolit, ca valul,
Ori lângă cal, plecat, ca Sancho, bravul,
Mai vesel și mai trist ca tristul cavaler.
De câte ori îl umplu, golește-se pocalul.
Nu eu îl beau, chiar dacă eu îl cer.
Acesta-i rolul meu de cupier.
Sunt eul cel închipuit, sau eu, realul?
Sandalele de fier, călcâiul vulnerabil,
O mână ce n-o spală pe cealaltă,
Un ochi mai cătrănit și unul mai amabil…
Se uită-n urmă unul și celălalt spre nou,
De parcă n-ar mai vrea să fie laolaltă.
Pe drumul meu rămas-au doar cojile de ou.
Pe drumul
Pe drumul meu rămas-au doar cojile de ou.
Istoria coboară la joasă înălțime,
Plutește peste vârfuri, se-amestecă-n mulțime,
Se-așează nevăzută pe scaunul de birou,
Acolo unde stau profetic, unghiular, mărime,
Rotund, oval, concentric borderou,
Aleșii din aplauze, cu mâna pe stilou,
Să consemneze, seara, că vine-ntunecime.
Dar drumul meu bătut e de-alte sorți,
Nu-i pot schimba nici piatra, nici pământul.
Mă pregătesc să intru, numerotat, pe porți,
Să râd în sine-mi, cinic, ca pielea cea de vier,
Din care ni se trage tot avântul.
Nu caut suișuri zvelte și nici nu-ncerc să sper.
Nu caut
Nu caut suișuri zvelte și nici nu-ncerc să sper,
Mă plimb necunoscut, porcar ca-n Odiseea,
Rătăcitor pe mare, ocrotit de mareea
Lunatică, adăpostit pe-un vas fără timonier.
Sunt foarte fericit și de aceea
Încerc noi rime pentru cer.
Puține sunt și rare, numai cler.
Divină, într-o mână, rozaceea.
Dar iată-mă, plimbat printr-un pastel,
Iuțit-am pasul și am călcat silaba
Și-nnaintez pe drumul paralel.
E mult mai scurtă calea pîn la cuvântul nou.
Mă-ntreb de o fi bună, în starea asta, graba?
Port liniștit pe braț un demodat sacou.
Port liniștit
Port liniștit pe braț un demodat sacou.
E-un semn că se închide strada
Și mă întorc. Ascult cu spatele tirada
Jandarmului. E lume multă pe platou.
Parola n-am cerut-o, acolo nu-i iucunda,
Să mă atragă-n mreje de furou,
Pe rafturi de tonete doar pește-bibelou,
Ostași de plumb și ursulețul panda.
Mai mult buimac decât indiferent,
Cu ochii decupez un șir de balustrade
Pe care o cămașă atârnă transparent.
De-ar da Dumnezeu un vânticel mai nou,
Misterul să-i dezlege, din sfori să o deznoade,
Conturul meu să fie, prin ceață, în tablou.
Conturul meu
Conturul meu să fie, prin ceață, în tablou?
Un corp descoperit a nu știu câta oară.
Lucios pânzet l-arată și-nfășoară
Stând singur în vitrină sub praf de bibelou.
Stau prietenii de vorbă-n zi cu seară
Și locul este strâmt, cât o piele de bou.
Mereu trădează unul, să scapete erou,
O jună să-nfioare furia lui de ceară.
Se-arată ca un brav soldat, pretinde
Că el e cel ce știe ce-i viu și ce e mort
În cartea pe care o-nalță și-o vinde.
Alunecă la urmă lângă un gard de fier,
Acolo și rămâne, mut, sub o foaie de cort.
Cortegiu de cuvinte. Cei ce le spurcă pier.
Cortegiu de cuvinte
Cortegiu de cuvinte. Cei ce le spurcă pier.
Copulativul lumii e poezia, o vede orbul,
Și surdul o aude, o are-n glas și corbul,
Primesc din ea și cei ce-n ruga lor nu cer.
Oamenii vin și pleacă, sintaxa știe drumul,
E prost acela ce-și face loc spre cer
Cu armele ascunse, cu brici de bărbier,
Și nu mai simte-n jur parfumul.
De dragul lui nu mai disperă nimeni,
Se-mpuținează singuri, între ei, scopiții,
Mă uit la ins, nu trece printre semeni.
Deși l-aș înălța un pic de la nojițe,
Plăcutul mă îmbie, nu să-mbrâncesc pociții.
Mai am în piept un cuib pentru dorințe.
(din Cununa de sonete pentru sacoul demodat)