Karl Frank e un sas înstărit din Sighișoara, descendent al generațiilor de sași de pe Târnava. Lucrează la bancă, e căsătorit cu o unguroaică, Wilma, și are trei copii: un băiat Butzi, rămas la München încă înainte de 1940, la studii, și două fete gata să iasă din adolescență, Papa și Sissi. Anul 1945 îi surprinde pe toți cu vestea devastatoare că persoanele de etnie germană, apți de muncă, între anumite limite de vârstă, vor fi trimiși în lagărele sovietice. Ordinul e dat de Stalin, dar aprobarea e dată de autoritățile române și de cei din proaspăta Securitate (spre disperarea inutilă a Regelui Mihai și a politicienilor necomuniști), care au înțeles că germanii de pe teritoriul României trebuie să plătească pentru crimele fasciștilor și să contribuie la refacerea URSS. Dar Karl Frank nu vrea să-și trimită fetele în minele din Ucraina și face tot posibilul să le scape. Lansează vești false că sunt bolnave, plătește în stânga și-n dreapta cui trebuie, vinde din bijuteriile familiei, își pune în acțiune cunoștințele. Și reușește. În ultima clipă vine pe peron, unde garnitura cu bou-vagoane era deja plină și gata de plecare, și-și scoate din tren cele două fete, azvârlindu-le jos din vagon cu ajutorul unui ofițer rus căruia i-a îndesat în buzunarele mantalei cuvenitele bancnote. Din păcate, nu-l poate salva și pe tânărul Otto Bruckner, de care Papa e îndrăgostită și fără de care ea nici nu voise să coboare. Trenul dispare în tunelul din zare, ducând cu el în necunoscut mulțime de nevinovați (lista a trebuit completată și cu doi români, aleși la întâmplare) și lăsând în urmă pe cei câțiva norocoși meniți să-i aștepte.
Acesta e, pe scurt, subiectul micului roman al Marianei Gorczyca, Dincoace și dincolo de tunel. 1945. Profund autobiografic (ultimele două capitole conțin precizări autoreferențiale importante), el e prelucrat ca un poem epic care amestecă fără avertismente comentariul auctorial și narațiunea propriu-zisă cu scrisori fictive, cu articole din ziarele timpului, cu scene imaginare despre Stalin și Hitler, cu amintiri de dinainte de război și cu evenimente consacrate rece-asertiv în arhive oficiale. Conceput ca o „poveste de viață” concentrată și ușor de citit, romanul respiră din plin atmosfera din omoloagele unor Eginald Schlattner și Herta Müller, dar și din memoriile unor Jacques Săndulescu și Carol Aschembrener. Povestea se mișcă bifurcat într-un același timp nefast când, dincoace și dincolo de tunelul devenit graniță simbolică, consecințele războiului își arată colții.
Pe de o parte suntem în Sighișoara, unde familia Frank îndură mai departe, alături de alții, stigmatele etniei și rănile războiului. Lipsesc alimente și bunuri elementare, oamenii se-mpart între cei care au colaborat cu nemții și cu autoritățile comuniste și cei rămași neutri, se-nchid fabrici și bănci, se naționalizează proprietăți, unii sunt deportați în alte colțuri ale țării, se predă la școală egalitatea între clase și popoare. Peste tot plutește nesiguranța zilelor următoare și, cu gândul la o eventuală emigrare definitivă în Germania, cu toții așteaptă cu urechile lipite de radiouri ca Occidentul și americanii să facă ceva. Fetele Frank se maturizează brusc, mai ales Papa, care, în așteptarea întoarcerii lui Otto, se apucă serios de citit literatură (inclusiv rusă). De cealaltă parte avem realitatea crudă a lagărului de muncă din Stalino, dezvăluită mai ales prin scrisorile lui Otto către Papa și către familie. După lungul drum îngrămădiți în vagoane, condamnații trec prin ordaliile muncii în mină și prin mizeria traiului în barăci insalubre: dorul de cei dragi, păduchi, epuizare, lipsa igienei și a hranei consistente, foame, frig, traume fizice și psihice, violențe de tot felul. Doar trenul înghețat care-i aduce înapoi în Sighișoara pe fericiții supraviețuitori, după ani, mai insuflă o adiere de speranță.
Roman al iubirii statornice în plin absurd istoric, roman al ciocnirilor etnice și al supraviețuirii cu orice preț pe ruinele războiului, cartea Marianei Gorczyca convinge epic în puține pagini pe tema vieții atotbiruitoare. Ea e frumoasă oricum, chiar fără să fie exemplară. O cântă și versurile-motto din Ilarie Voronca, pe care tânărul Otto a-ndrăznit să le recite la serbarea organizată de 23 august în lagăr: „Lașitatea, ura pot să-și întindă noaptea…/Nimic nu va întuneca frumusețea acestei lumi”.