Viziunile din afară, ale celor detașați oarecum afectiv de spațiul românesc au fost considerate (mai) clare și obiective în raport cu sursele din interior care – așa se consideră la modul general de către critica surselor – pălesc la examenul critic prin subiectivism exacerbat, influență sau servilism. Nu e o aserțiune pe care personal să o îmbrățișez clamând veridicitatea și luciditatea celor poposiți pentru un timp pe la noi. Firește, lucrurile sunt, ca de obicei, nuanțate. Cei care au scris (sau scriu!) despre România o fac într-un context în care nu se pot eluda scopul vizitei, interesul, conjuncturile, orientarea politică, formația culturală și orgoliile scriitoricești sau cu pretenții de memorialistică. Fie că tezele afirmate (unele voit scrise ca deziderate sau dogme) vin dinspre călători străini, diplomați, negustori sau pur și simplu aventurieri, e bine ca paginile pe care unii dintre aceștia le-au lăsat să fie inserate într-un parcurs firesc atât al situației politice de atunci, al întâlnirilor pe care le-au avut și al tratamentului de care au beneficiat aici. În principiu, discutăm despre subiectivitate, prin urmare nu există partitură exhaustivă sau măcar inocentă. Cert este că mărturiile lor – ale tuturor celor care se exprimă vizavi de țara noastră – își găsesc locul într-un tablou al trecutului condamnat la o perpetuă completare. Este și cazul lui W. Culbertson și al lui A. M. Owsley, doi diplomați americani, care vin din partea Statelor Unite în România interbelică și ale căror pagini referitoare la ce au văzut aici au fost reunite în cadrul unui volum îngrijit și adnotat de Lavinia Popică – Pagini de jurnal. Doi diplomați americani în Bucureștiul interbelic (Editura Vremea, 2018).
W. Culbertson, diplomat de carieră și ministru plenipotențiar american în România, scrie despre perioada mandatului său cuprinsă între anii 1925-1928 (jurnal aflat în colecțiile Bibliotecii Congresului, Divizia Manuscrise, Washington) atingând subiecte ce țin de datoria țării noastre către Statele Unite și despre susținerea capitalului sau companiilor americane interesate să investească în România. Tangențial, atinge și probleme legate de antisemitism, viață politică, economică și socială. O pană acidă dar echilibrată, un om cultivat, atent la nuanțe și, se pare, modest, fără pretenții exagerate de la o țară care încerca să se reconstruiască. Este un senzorial, dar și un remarcabil portretist: „Am fost primit astăzi de către primul ministru domnul Ion Brătianu, la el acasă. Este un oriental. M-am simțit pătrunzând în atmosfera Bizanțului. Aproape că simțeam miros de tămâie.”
„Azi i-am cunoscut pe liderii Partidului Țărănesc: Stere, Mihalache, Lupu, Madgearu. Filosofia lor politică este similară cu cea a lui John Stuart Mill – libertate. Atât de în urmă este România în progresul guvernării. (…) Azi i-am avut invitați la prânz pe liderii Partidului Țărănesc. Ei sunt adevărații oameni ai României. Mi se pare că avem mai multe în comun cu ei decât cu celelalte grupuri.”(…)„Bârfe despre regină și Curte, care până de curând s-au împrăștiat pe șoptite în București, apar acum în presa străină. Relațiile neobișnuite ale prințului Știrbei cu regina sunt acum publice. Carol, se spune, ar fi pore-
clit-o pe Ileana „Știrbita” – o aluzie la paternitatea ei. Simt foarte puțin entuziasm pentru regină – și încă și mai puțină simpatie.”
„Românii nu par agresivi intoleranți. Dar nici nu pot fi numiți toleranți; sunt doar indiferenți și inerți.” (…) În România, capitalismul e încă tânăr și rudimentar.”
M. Owsley a fost la rândul său ministru plenipotențiar al Statelor Unite ale Americii în România la mijlocul anilor 1930, iar în perioada mandatului său a ținut un jurnal pentru anii 1933-1935. Un condei mai rezervat decât cel al predecesorului său mai sus menționat. Își exprimă admirația necondiționată față de Iuliu Maniu. Observând situația politică el scrie: „din nefericire pentru țară, partidul nu are mulți oameni de calibrul domnului Maniu și majoritatea este dispusă să își încalce principiile de dragul de a rămâne în funcție.” Notează, de asemenea, nemulțumirea referitoare la camarila regală, loialitatea lui Carol al II-lea față de prietenii săi, precum și zvonurile despre intenția sa de a instaura o dictatură.
În ce constă originalitatea acestui volum? – firește, dat fiind că sursele sunt primare și au valoare de jurnal, le inserăm în categoria memorialisticii, gen atât de bine-venit într-o zonă a publicisticii care – pe piața editorială românească – abia în ultimii ani a cunoscut o evoluție favorabilă. Dar nu doar ca gen acest volum este salutar, ci și datorită faptului că aduce în prim-plan o altă fațetă a lucrurilor, demitizând uneori aura unor personaje și proiectând în prim-plan actanți politici a căror popularitate a fost adesea ocultată de istoricii fideli unui anumit tip de discurs. Firește, cei doi diplomați aspiră la obiectivitate și nimeni nu le poate contesta dreptul de a se exprima față de ceea ce văd aici, dar face parte din jocul lui Clio de a pune mereu sub semnul întrebării (și al subiectivității) orice ține de trecut.