Casa Scânteii, cimitir al tinereții mele

Casa Scânteii, construcție de o monumentalitate sumbră, ca un mausoleu, este brutal lipsită de grație, asemenea multor edificii mari concepute de comuniști (Universitatea „Lomonosov“ din Moscova, Palatul Culturii și Științei din Varșovia, Casa Poporului din București etc.). Zgârie-norii din New-York te fac să te gândești la un triumf al speciei umane, la o țâșnire a materiei spre cer. Construcțiile gigantice de genul Casei Scânteii dau o sugestie de greutate imensă – simți cum apasă planeta – și inspiră teamă.

Ar trebui să aibă cineva geniu ca să definească în termeni arhitecturali și metafizici o asemenea clădire. În Casa Scânteii sunt, ca în „castelul“ lui Kafka, mii de încăperi și sute de coridoare, necunoscute de niciun om în totalitatea lor. Te poți rătăci în ele ca într-un labirint și – dacă nu găsești pe nimeni să te îndrume –‒sunt șanse să mai găsești o ieșire abia după câțiva ani de peregrinări.

Apare uneori, când te aștepți mai puțin, câte o fată sprintenă care te conduce de acolo unde te afli exact până acolo unde vrei să ajungi, dar nici ea nu știe mai mult de atât.

(În ultimii ani, când mă duceam la câte o emisiune Ora de veghe, la Nașul TV, o rugam pe fermecătoarea Nicoleta Savin, realizatoarea emisiunii, să mă preia de undeva, din fața clădirii, și să mă conducă, pe coridoarele întunecate, cu multe întretăieri, pînă la studioul în care urma să aibă loc discuția transmisă în direct. Deși lucrasem aproximativ cincisprezece ani la Casa Scânteii, înainte de 1989, tot nu-i învățasem topografia.)

Concepută sub forma unui patrula­ter imens și complicat, cu o misterioasă și mizerabilă curte interioară și cu subsoluri lugubre, clădirea cuprindea în timpul lui Dej și, în continuare, al lui Ceaușescu toate redacțiile ziarelor și revistelor comuniste centrale. Tot aici funcționau și numeroase edituri, ca și penibilul Consiliu al Culturii și Educației Socialiste. Dar nu erau numai instituții. Mai existau dormitoare și băi, săli de cinematograf și de conferințe, bufete și restaurante, sedii ale unor organizații de partid și de sindicat, rezerve de apă, din puțurile proprii) și chiar colecții de arme (cum s-a aflat la 22 decembrie 1989, când s-au împărțit AKM-uri celor din clădire). Se vorbea și despre o rețea de microfoane ascunse în pereți, în lustre, în prize și receptoarele telefoanelor, folosite de Securitate pentru ascultarea ziariștilor. La subsol funcționa o imensă tipografie, cu tipografi palizi, intoxicați cu plumb, dar se mai aflau și depozite de hârtie, mari cât niște hangare, plus holuri întunecoase, pline de gunoaie și șobolani. Mă întreb cum de nu a apărut un scriitor care să inventarieze cu artă această stranie clădire, de dimensiunile unui mic oraș, așa cum a scanat Geo Bogza o mină de cărbuni sau cum a descris Eugen Barbu groapa de gunoi a Bucureștiului.

În spațiul ei necuprins nu s-a făcut numai propagandă, a existat și viață, de o spontaneitate chinuită, dar greu de controlat totuși de partid. S-au trăit povești de dragoste, s-a făcut și amor, repede și pe ascuns, s-au dat replici devenite ulterior celebre, s-au perindat mari scriitori și scriitori fără valoare, s-au făcut chefuri cu alcool, dar și beții de râs, s-au afirmat ziariști, iar alții, deja afirmați, s-au ratat, s-au înregistrat cazuri de atacuri cerebrale, infarcturi și chiar decese, s-au acordat premii, s-au dezlănțuit un fel de furtuni de proslăvire sau de blamare, s-au trăit umilințe și eșecuri, epica din clădire întrecând-o pe aceea din întreaga operă a lui Balzac.

Am lucrat – am mai explicat – timp de 15 ani (1975-1989), de la 28 la 42 de ani, la Casa Scânteii, la care veneam zilnic (în afară de perioadele în care eram „pe teren“). Timp de câțiva ani am făcut naveta de la Ploiești, folosind în fiecare zi cinci mijloace de transport la dus (autobuz + autobuz + tren + troleibuz + tramvai) și tot atâtea (dar în ordine inversă!) la întors. Am fost angajat, succesiv, la SLAST („Suplimentul literar artistic al Scânteii tineretului“), avându-l ca șef pe Ion Cristoiu, la „România liberă“, sub conducerea lui Octavian Paler, și la revista „Magazin“, ca subaltern al Mariei Costache. Am să le fiu veșnic recunoscător acestor oameni pentru că s-au milostivit de mine și m-au ferit, atât cât au putut, de noroiul greu al gazetăriei propagandistice, lăsându-mi mintea disponibilă pentru literatură (citeam cărți în vehiculele cu care călătoream și scriam critică literară acasă, noaptea). Toți știau că fac necontenit demersuri să mă transfer la „România literară“, a cărei redacție funcționa, culmea, în aceeași clădire, dar era neatinsă de kitsch-ul stilului de viață comunist. După cum toți aflaseră că poliția politică se opunea categoric mutării mele acolo.

Ion Cristoiu mi-a încredințat o rubrică de „poșta redacției“ (intitulată de mine „Cenaclu prin corespondență“), la care primeam scrisori (aproape 1.000 pe lună!) cu manuscrise de la necunoscuți care năzuiau să devină scriitori. Datorită lui, ani la rând m-am scăldat într-o literatură in statu nascendi și am și descoperit mai mulți autori talentați (aveam sentimentul că, tot deschizând plicuri, dădeam peste „lozuri în plic“ câștigătoare).

Cu Octavian Paler am convenit să scriu săptămânal o rubrică pe placul meu, „Cronica tradiției“, pentru care mă documentam mergând să văd la fața locului Muzeul Lemnului din Rădăuți (unde erau, printre altele, baltage de ciobani cu calendare pe un secol înainte scrijelite pe ele și încuietori de tip „yale“ concepute de țărani și confecționate din lemn), Preparandia Română din Arad (înființată în 1812 pentru pregătirea de învățători cu predarea în limba română), Școala Românească – prima din istorie, a funcționat începând din 1583 în curtea Bisericii Sf. Nicolae din Șcheii Brașovului, Biblioteca Batthyaneum din Alba Iulia, prevăzută și cu un observator astronomic și plină de secrete, desprinsă parcă dintr-o povestire a lui E. A. Poe, Muzeul Satului din București, requiem involuntar pentru civilizația rurală distrusă de comuniști etc. (cu totul am vizitat cam 120 de astfel de locuri).

Iar „tovarășa Maria Costache“ (așa i se spunea chiar și când nu era de față, cu dispreț, pentru că respecta cu strictețe „linia partidului“, dar de fapt i se făcea o nedreptate, întrucât, cu tot conformismul ei, era un om bun și rezonabil) mi-a găsit un foarte convenabil refugiu la revista „Magazin“, revistă de popularizare a științei, în paginile căreia eu și câțiva colaboratori publicam informații pe teme tehnico-științifice luate din presa străină, transformând-o astfel într-un nesperat mijloc de comunicare cu străinătatea (în condițiile în care România era izolată de restul lumii, fiind singura țară – cum a spus inspirat Mircea Dinescu – în care grănicerii stăteau cu puștile îndreptate spre interior). Postul fusese ocupat înainte de Coman Șova, prietenul meu mai mare, un om minunat și un poet visător cu ochii albaștri, personaj neverosimil în Casa Scânteii.

Fiecare zi în care am mers la Casa Scânteii a fost pentru mine un chin. În prima parte a zilei, după ce ajungeam în Piața Scânteii (folosind unul după altul cele cinci vehicule pe care le-am enumerat), străbăteam pe jos scuarul supradimensionat din fața clădirii. Fusese parcă anume gândit ca să intimideze și să te facă să te simți un nimic. Pe drumul lung spre clădirea care domina orizontul, te întâlneai cu statuia gigantică a lui Lenin. Era tocită de privirile pline de ură pe care i le aruncaseră de-a lungul timpului mii de români (printre care și eu). Stătea proțăpit acolo, pe un soclu înalt, imposibil de escaladat, criminalul care simboliza tragedia țării mele.

(Cu numai câteva săptămâni înainte de 22 decembrie 1989, persoane necunoscute au adus câteva anvelope mari, de camion, în jurul statuii și le-au dat foc; un fum negru, ca un sânge veninos, de năpârcă, a mânjit monumentul. După căderea regimului, statuia a fost dată jos; am fost de față; emfaticul „călăuzitor al popoarelor“, ridicat cu macaraua, părea atârnat în ștreang; imaginea ne-a zguduit și ne-a dat o satisfacție frenetică tuturor celor prezenți acolo.

După mulți ani de tergiversări, pe soclul rămas gol s-a instalat o sculptură la fel de jalnică, cu un titlu poetic de prost-gust, „Aripi“, închinată – așa se pretinde – eroilor luptei anticomuniste. De fapt, nu e închinată nimănui. Seamănă cu un imens și dizgrațios cactus de oțel, pe care ar fi groaznic să cadă vreodată un parașutist.)

Înaintând zilnic spre mausoleul culturii scrise din România îmi blestemam soarta. Urma să intru iar în uzina de suprarealitate care era presa comunistă, să fiu din nou asurzit de miile de fraze goale rostite (cu plăcere sau cu silă) în ședințe, să-mi feresc cu mari eforturi, până la istovire, scrisul de limba de lemn obligatorie.

Cu aceste gânduri apăsătoare ajungeam la una dintre intrările în clădire. Urcam pe scările de marmură, cu balustrade de marmură, mă opream la câte o fereastră cu pervaz de marmură, ca să-mi trag sufletul. Apoi, luându-mi avânt, străbăteam un coridor întunecos și apăsam pe clanța de la ușa biroului meu.