Dacă vreţi un pedant bonom la care mania scrisului să se fi altoit pe o căpoşenie de ordin simandicos, îl veţi găsi în persoana lui Cornel Nistea. Insul e incorigibil sub unghiul tenacităţii cu care urmăreşte cele trei calităţi fără de care, în opinia lui, un text nu trece proba literară: cursivitatea, claritatea şi simplitatea. În ochii lui, textul trebuie să curgă fără poticneli, sensul să-i fie clar, iar forma pe care o ia să fie simplă. Din însumarea celor trei însuşiri iese deviza artistică a scriitorului născut pe 6 august 1939 în Valea Largă, un sat de pe Valea Arieşului. A scrie înseamnă a pune un tîlc limpede într-un lexic macru (golit de burţi sintactice), ocolind nodurile, parantezele şi divagaţiile. În mintea acestui încăpăţînat căruia obsesia expresiei i-a pricinuit atîtea nopţi albe încît fie şi numai înşiruirea lor îţi sugerează gîndul că soarta l-a căpătuit cu o pasiune cîntărind cît un viciu, în mintea lui corvoada scrisului cere îndeplinirea a trei condiţii: propoziţia iniţială, asociaţia de idei şi expresia nimerită.
A simţi că un paragraf nu poate curge decît dacă ai nimerit cea dintîi propoziţie e trăsătura definitorie a lui Cornel Nistea. Genul acesta de scriitori sînt precum muzicienii cărora legarea acordurilor le depinde strict de „la“-ul pe care îl primesc de la diapazon. Dacă nota iniţială sună prost, bucata va fi ratată. La fel cu Cornel Nistea: strălucirea unei nuvele e tiranic legată de forţa sugestivă a primei fraze. Cînd ea lipseşte, scrisul devine corvoadă silnică de meşteşugar mistuind buchii sterpe. În Jurnalul pe care l-a ţinut între 1977 şi 1984, grija primei fraze este un veritabil laitmotiv: „Am uitat propoziţia cu care aveam de gînd să-mi încep proza scurtă ce-o aveam în minte.“ (Jurnal, însemnare din 2 sepembrie 1980, p. 174, Sebeş, 2013). Ce defineşte tipul acesta de scriitor de diapazon este obsesia începutului din care se desfac toate, şi de aici spaima stăruitoare de a nu lăsa asociaţiile de idei să treacă fără a fi consemnate undeva. Urmarea imediată este grija de a întocmi fişe, notînd fiece chichiţă în caiete de lucru. Pentru Cornel Nistea, a nu avea la îndemînă un bloc-notes unde să-şi treacă fulguraţiile e un prilej sigur de a-şi strica ziua. Genul acesta de apucaţi cu capul prins în vîrtejuri semantice sînt nişte introvertiţi radicali, scoşi din sociabilitate şi hotărîţi a privi cu duşmănie orice semen a cărui prezenţă le întrerupe solilocviul. „Sînt în plin bulevard şi pentru a nu-mi pierde ideea prozei pe care o port în minte, pentru a nu-mi pierde starea de care sînt cuprins, merg cu privirile în pămînt, pentru a nu fi nevoit să mă opresc cu vreun cunoscut, să fiu martorul vreunui eveniment sau să mă las impresionat de frumuseţea vreunei femei sumar îmbrăcate. Uf, cîtă nevoie am acum de o bucăţică de hîrtie şi ceva de scris pe care să-mi notez «impresiile», cum fac de obicei cînd merg pe jos la autogară sau călătoresc cu trenul, cînd mă aflu singur într-o cafenea sau mă refugiez undeva departe în munţi.“ (Ibidem, însemnare din 17 iulie 1981)
Omul cu caietul după el, pe care îl scoate înfrigurat pentru a nota cine ştie ce umbră de gînd, şi asta oriunde, indiferent că e pe stradă, într-un restaurant sau într-o sală de muzeu, iată imaginea emblematică a lui Cornel Nistea. A fi anexa unui caiet de paginile căruia atîrnă buna sa dispoziţie este formula succintă a scriitorului de diapazon.
Cînd însă sunetul binefăcător al inspiraţiei lipseşte şi cînd pe deasupra caietul nu i-a fost la îndemînă spre a primi ultimele pene de gînd, scrisul prinde accente de calvar: pritocire chinuită de fraze reluate într-un ritual de cizelare dureroasă, cu scrierea aceleiaşi povestiri de cîteva ori. Jurnalul e ticsit cu însemnări privind marasmul rescrierii. „Din iulie am ieşit obosit, dar mulţumit c-am refăcut o proză în varianta a treia, căreia i-am adăugat puţină sare şi piper.“ (notă din 1 august 1979). Zbaterea pe Golgota literelor revine anul următor: „De cîteva ore mă străduiesc să prind un fir ca să refac începutul unei povestiri şi nu reuşesc.“ (19 ianuarie 1980). Căpoşenia de a rescrie de patru cinci ori aceeaşi povestire, pînă la căpătarea convingerii că i-a dat forma cea mai nimerită, este trăsătura izbitoare a lui Cornel Nistea. Resemnat sub blestemul de a reface, de a rescrie, de a reformula, autorul conchide: „Scriitorul adevărat devine sclavul scrisului, iar actul creator îl nelinişteşte şi îl torturează.“ (17 august 1984).
Numai că un asemenea sclav nu mai are de partea lui inspiraţia sunetului de diapazon, şi din artist înaripat devine salahor mestecînd anevoie cuvinte. Şi astfel, din scriitor de diapazon, Cornel Nistea devine scriitor de travaliu, punînd osul spre a suplini golul de vervă narativă. Scrisul în ipostaza de lucru de mînă, cu stiloul scrijelind, tăind şi adăugînd cuvinte este o variantă de elucubraţie lexicală (etimologic, „elucubraţia“ înseamnă lucru migălos de mînă, la lumina lămpii). „Scriu de trei zile la varianta a patra a Coloniei de vulturi/Voliera de vulturi, de data aceasta cu răbdare şi perseverenţă, în vîrf de peniţă bine ascuţită, caligrafie în toată regula, asta şi ca dactilografa să nu aibă dificultăţi cu descifrarea textului şi să-l parcurgă cu lejeritate. Practic, de acum rescriu varianta a treia, cu foarte puţine modificări, decît să introduc cuvintele ce-au rezultat din corectură şi unele îndreptări. Cum înaintez spre finalul povestirii devin ceva mai puţin răbdător cu mine, dar vreau să văd odată povestirea în forma ei finală. Nu, nu îmi place finalul în varianta aceasta.“ (6 mai 1981).
Observaţi? Peniţă neapărat să fie bine ascuţită, caligrafie să fie îngrijită, ca nu cumva dactilografa să întîmpine piedici – toate acestea definesc travaliul simandicos al scrisului de mînă. Unealta se cere a fi fină, ortografia trebuie să aibă bucle estetice, iar lectura să se facă lejer, graţie celor trei calităţi pe care le pomeneam la început: cursivitate, claritate, simplitate. Şi deasupra tuturor un aer calm, de blîndeţe apriorică. Nu mi-l pot închipui pe Cornel Nistea scriind vulcanic, pradă unei crize paroxistice în cursul căreia să arunce în pagină tensiuni drastice. Firea blajină îi molipseşte cărţile, al căror ton, indiferent că e vorba de jurnal, de romane sau de povestiri, are ceva din înaintarea tacticoasă a unui melc după ploaie.
Meticulosul acesta bonom, la care mania scrisului s-a altoit pe o tenacitate de ordin simandicos, s-a născut într-o familie de ţărani mijlocaşi. În adolescenţă a eşuat repetat la liceul din Baia de Arieş, urmînd o şcoală silvică din Cîmpeni, la absolvirea căreia va fi repartizat la Ocolul Silvic din Aiud, unde a urmat cursurile liceului seral. Locuind între gară şi puşcărie, avea să fie impresionat de convoaiele de deţinuţi politici, duşi cu lanţuri la mîini şi picioare, precum şi de zgomotul căruţelor care transportau noaptea deţinuţii decedaţi spre Rîpa Robilor. Între 1962 şi 1967 a urmat cursurile Facultăţii de Filologie de la Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj. După stagiul militar a fost patru ani inspector la Comitetul de Cultură şi Artă din Alba Iulia, de unde a fost eliminat pe motiv de atitudine necorespunzătoare faţă de regim. În consecinţă, a reintrat în învăţămînt, fiind silit să facă naveta între Alba Iulia şi liceul la care fusese repartizat.
A debutat în 1984 cu volumul de proză scurtă Focuri de septembrie, drastic subţiat de cenzură. După 1989 a publicat Jurnalul (2013), trei romane – Inocenţa şarpelui (2000), Ritualul bestiei (2008) şi Întîlnirile mele cu Orlando (2012) –, un volum de publicistică (Caseta cu paradoxuri, 2010) şi cîteva volume de proză scurtă – Ultimul Eden (2014), Vînzătorul de apă colorată (2015), Ieri a fost duminică (2016). Ultimul volum de nuvele, Iar nimic în cutia poştală, a apărut anul acesta.
La împlinirea vîrstei de 80 de ani, simandicosului bonom i se cuvine un cald „La mulţi ani“!