Femeia cu ochi albaștri

– fragment de roman –

În ziua aceea eram copleşit de-o dorinţă intensă dacă nu cumva de-a dreptul stranie, aproape fără motiv înafara unei melancolii ce mi-o provoca singurătatea. Îmi doream grozav să întâlnesc, sau ceva mai mult: să fiu în vecinătatea unei femei frumoase şi nimic mai mult. Aveam nevoie de un moment de admiraţie, pe care nu mi-l putea oferi vizita la o galerie de artă sau la vreun muzeu celebru, fie el chiar Luvru sau un altul din ţările civilizate. Fiinţa mea tânjea în ziua aceea spre absolut. Nu, nu voiam să întâlnesc o sfântă, nicio madonă de marmoră sau născută din spuma mării, ci o femeie în care să descopăr frumuseţea vie şi nimic altceva. Dar nu dezbrăcatele de pe plajă ce-şi expun goliciunea şi-şi arată ostentativ trupurile tăvălite prin te mir câte paturi. Asta era, doream să întâlnesc o femeie pură, aşa cum se aflau altădată pe treptele unui templu sacru din antichitate.

Puteam da vina desigur pentru dorinţa mea pe începutul prea fierbinte al verii. Tocmai înfloriseră teii, iar miresmele ce se degajau din miile de flori îmi provocau o dulce şi neliniştitoare halucinaţie. S-a dat drumul doar de câteva zile ştrandurilor, iar eu înnebunesc în camera mea de singurătate, indispus până şi de chelnerii şi chelneriţele de pe terasă. Toţi îmi par nişte ignoranţi şi bădărani, bărbaţi tineri şi femei, abrutizaţi de ce le oferă viaţa şi care se depravează şi se complac în orgii noapte de noapte pe banii ce ni-i scot cu de-a sila din buzunare, neplecând de lângă tine până ce nu le dai bacşişul. Şi eu coborâsem aici pe terasă să întâlnesc floarea de lotus, iar acum nu fac altceva decât să stau pe terasă cu un suc şi o cafea în faţă, agresat de senzualitate. Şi totuşi de ce îmi doresc atât de mult să apară de undeva ea, fie şi din spuma mării, o femeie frumoasă după care tânjesc de atâta vreme, cu care să plec la braţ seara pe faleză, să ne găsească acolo răsăritul lunii, să ascultăm împreună cântecul valurilor ce se lovesc de ţărm.

Era cu adevărat un dezastru. Mi-am întors capul şi l-am văzut venind spre mine pe Orlando. Venea poticnindu-se de un gând, de-o enigmă. Nu mai aveam timp să-l evit. Tocmai a ridicat bastonul spre mine în semn de salut. Cum dracu mă recunoscuse? Individul îmi va strica tot visul, tot ce-mi imaginasem că-mi doresc să trăiesc. Ramolit nenorocit ce e!

– Te ascunzi de mine… Te-am văzut şi ieri pe terasă, te-am salutat şi tu nimic, nici măcar bonjour… Erai cu gândul la femeia aceea frumoasă?…

– Bună, Orlando! Te-am zărit şi eu ieri pe alee, voiam să vin să te salut, dar curând ai dispărut în mulţime. Aşa ne înghite oraşul acesta zilnic pe fiecare dintre noi. Suntem în propriul nostru oraş nişte străini…

Părea să nu mă asculte. Privirile lui erau duse departe. S-a rezemat ceva mai temeinic în bastonul de bambus.

– Am de fiecare dată când vin aici o nelinişte metafizică, prietene. Se scutură trandafirii…

– Ce tot spui, Orlando, e abia începutul verii… Eu sunt ameţit de atâta floare. Priveşte cât au înflorit teii!…

A zâmbit. Părea să îmbrăţişeze cu privirea aleea cu tufele de trandafiri toate înflorite şi ele.

– Avea ochii atât de albaştri…

– Blonda de care vorbeai c-ai întâlnit-o la Herculane cândva în tinereţe?…

– Da, de unde ştii?

– Păi, nu mi-ai spus povestea asta cu femeia blondă la cazino?

– Nu cred să-ţi fi spus-o. E taina mea de­săvârşită. Dacă voi fi povestit cuiva povestea asta e o mizerie de care mă dezic. Cui puteam să-i destăinui simţirea mea cea mai de preţ. Un singur cuvânt şi s-a dus naibii misterul…

– Aşa e, Orlando. Bei cu mine o cafea, poate luăm şi un gin.

– Nu, mi-a interzis medicul cafeaua şi ţigara, eu însă le mai gust din când în când, fără să abuzez vreodată de ele.

– Reţinerea e valabilă şi în cazul femeilor frumoase, pe care e destul să le priveşti să înnebunești de farmecul lor?…

– Şi oraşul e plin de ele…

– Da, da, ce mai, încotro îţi întorci capul, numai femei…

– Luăm câte un gin, nu-i aşa?

– Un gin da, să fie însă cu gheaţă.

Stăteam amândoi la o masă sub o umbrelă uriaşă de pânză albastră decorată cu reclame.

– Cum se scutură, domnule, trandafirii! a zis el pentru a doua oară de când ne întâlnisem, doar de câteva minute.

Am fost nevoit să-l contrazic încă o dată:

– Trandafirii abia au înflorit, prietene… e doar tristeţea. Ce vei spune în toamnă când va da bruma pe alei?…

– Da, când va da bruma?… Atunci femeile frumoase se ascund în blănuri scumpe, sub care abia dacă le ghiceşti căldura trupului…

Dimineaţa se risipea agale ca în fiecare sezon estival. Am ciocnit cu Orlando câte un pahar de gin în vreme ce briza ne răcorea feţele.

– Cere fetei de la bar să ne aducă nişte trabucuri şi câte o cafea…

– Dar nu spuneai adineauri că ţi-a interzis medicul să fumezi?

– Mi-a interzis, dar într-o zi atât de frumoasă merită să fumezi un trabuc şi să bei pe terasă cu un prieten un gin şi-o cafea…

*

Îl uram că apăruse acolo în chiar ziua mea de graţie, dar în acelaşi timp îmi părea rău să mă despart de el, să-i stric cheful, măcar că îmi abătuse gândul acela iniţial al dorinţei. Avea dreptate. Doream poate ceva ce ne era interzis. Îmi vorbise pentru a doua sau a câta oară despre femeia blondă cu ochi albaştri pe care o cunoscuse în tinereţe la Herculane. Era şi el tânăr, să fi avut oare vârsta mea de acum? Naiba să-l ia de intrus. Îmi stricase starea de vis, îmi distruse aşteptarea care cine ştie dacă va mai apărea vreodată, dorinţa aceea care se putea transforma în realitate, să văd şi să admir o femeie frumoasă, o femeie unică cu ochii verzi de-o rară frumuseţe şi exuberanţă, pe care s-o privesc cum n-o mai privise nimeni până atunci, s-o eternizez prin contemplaţie. Orlando apăruse însă acolo parcă anume să-mi strice ziua şi brusc mi-am adus aminte ce-mi povestise despre blonda cu ochi albaştri. Reţineam desigur mai întâi un fapt ce acum mă exaspera. La a doua sau a treia întâlnire îi propusese Marcelei să-i pozeze pentru o pânză ce va rămâne celebră. Va face din ea o Mona Lisa a contemporaneităţii, a epocii moderne. Şi-o dusese la atelier în Citroenul lui albastru să-i arate la ce lucrează, iar ea privea cu interes şi admiraţie ultimele lui pânze ce le pregătea pentru o expoziţie la o galerie de artă din Milano sau Florenţa, nu mai ţin minte amănuntul ăsta. Era pe vremea aceea un pişicher sălbatic şi dezordonat, încă destul de tânăr, cu virilitate.

– Ştii tu câte femei au păşit pragul atelierului meu şi mi-au pozat? N-ai idee. Câteva duzine şi toate mi-au pozat goale cu excepţia câtorva. Dragule, toate se întreceau în frumuseţe…

– Dar în patul tău câte dintre ele au intrat? l-am întrebat nu din curiozitate, ci ca să-l tachinez.

– Ei, asta e o altă chestie. Să nu vulgarizăm. Pe atunci mă interesa în cel mai înalt grad arta. Căutam enigme în fiecare fizionomie. Tu eşti scriitor şi ar trebui să înţelegi asta.

Nu prea înţelegeam nici acum când trecuse timpul şi el îmbătrânise, îi slăbise vederea şi-i tremura pensula în mână. Mă întrista pur şi simplu privindu-l atât de ramolit cum era. A sorbit din cafea şi m-a rugat să-i reaprind havana ce se stinsese. Îi plăceau încă gusturile tari. În drumul său spre alei şi prin parc adeseori ciupea frunze sau ierburi pe care le strivea între degete şi le ducea la nas să le simtă miresmele. Ce om! Şi-a risipit viaţa prin cafenele şi baruri iar acuma îşi trăieşte bătrâneţile în singurătate în aceeaşi garsonieră în care a aglomerat tot felul de lucruri, în primul rând tablouri neterminate, pe care din când în când le aşază pe un şevalet, doar-doar îi va veni inspiraţia să le finalizeze…

*

Îl uram pentru că adusese vorba de ea, de blonda lui cunoscută într-o vară superbă la Herculane, o staţiune crăiască pe atunci cu acces doar la protipendadă. Era desigur şi el un nume. Avusese numeroase expoziţii, îi lăudase lucrările critica de specialitate, vânduse nu puţine tablouri în ţară şi străinătate, câştigase şi destule parale, dar risipise banii. Nici vorbă să se gândească să-şi construiască o familie, după ce soţia îl părăsise.

– Sunt de formaţie boem, ce m-aş face dacă aş avea soţie şi copii, s-ar termina cu cariera mea de artist, îmi spunea.

Poate avea dreptate, însă el singur recunoştea că după 45 de ani nu părea să mai fi avut idei şi vitalitate să picteze. Lenevea prin cafenele şi dădea tot mai rar pe la atelier, unde de fiecare dată mai întâi de toate căuta sticla cu Whisky şi bea pentru a-şi face curaj de lucru. Se punea într-un fotoliu, îşi privea pânzele şi se speria de munca ce-l aştepta. Nu ştiu dacă a fost sau nu vreodată alcoolic. Se pare că nu, altfel de mult l-ar fi lăsat ficatul.

De ce-l uram? N-am habar. Poate fi o chestie pe care mă jenez s-o mărturisesc. Nenorocitul avea tupeu: îi propune unei femei frumoase să se dezbrace în faţa lui să-i picteze nudul. Nu puteam accepta impertinenţa asta! De ce să ducă în atelier şi să dezbrace o femeie atât de frumoasă de vreme ce avea atâtea femei şi fete de la institut care abia aşteptau să-i pozeze. Îmi spusese cândva: Pentru mister, prietene, pentru mister… Or, misterul, mai cred eu şi acum, nu-l descoperi la o femeie dezgolită. Mie, de pildă, mi-e destul să-i văd privirea să-i cercetez decolteul, să-i privesc gleznele şi să-i admir prin imaginaţie coapsele… mai departe nu am capacitatea să merg în prezenţa celei pe care o aşteptasem până cu câteva clipe mai înainte de a-mi ieşi în cale Orlando. Sunt douăzeci de ani şi mai bine între noi, poate gândim altfel şi totuşi ceva ne este comun, un ceva pe care ne este greu să-l mărturisim până la capăt, niciodată până acolo în străfundurile sentimentului, a trăirii niciodată dusă până la capăt. Ei, poate de aici îmi venea disperarea, tristeţea niciodată potolită. Aşa e! Orlando a fost toată viaţa un privilegiat, fiind pictor. Îl invidiez desigur pentru privilegiul ăsta de a fi avut în atelierul său mereu femei cărora le picta trupurile, privindu-le din toate unghiurile, în luminile şi umbrelele mereu schimbătoare, mereu înşelătoare… Oare le şi atingea trupurile? O, da! Începea munca prin a-i aranja cu ambele mâini femeii capul şi a-i direcţiona privirea, a-i propune o discreţie, o pasiune, o nostalgie sau cine mai ştie ce, sedus de frumuseţe şi… mister. Apoi, după ce-i acoperea o parte din sâni cu propriile-i mâinii, îi potrivea picioarele, le împreuna, le aşeza unul peste altul, altădată le desfăcea uşor să sugereze altceva decât ceea ce ascunsese lascivitatea sau altceva.

Oare câte dintre aceste femei nu vor fi fost măritate! Şi ticălosul le ademenea acolo la el cu promisiuni că le va face celebre, şi nu puţine dintre ele îl credeau, mai ales studentele lui novice. Dar oare câte nu-i vor fi pozat, dintr-o plăcere ascunsă, ori dintr-o pură curiozitate. Şi Orlando, pe vremea aceea, era încă tânăr!…

*

Soarbe din nou din cafea. Pare să facă abstracţie de prezenţa mea. La ce se gândeşte oare? N-am habar şi asta mă enervează grozav. Dar dacă nu se gândeşte la nimic sau se gândeşte la o banalitate. Aş fi încă o dată dezamăgit să aflu aşa ceva dacă l-aş întreba. O briză uşoară îi stârneşte firele de păr acum vâlvoi. Îşi mângâie barba, bea din cafea şi trage nu prea convingător din trabuc. E puțin probabil să se gândească la tinereţe? Îmi va spune curând din nou că se scutură trandafirii…

Dar oare îl urăsc doar pentru că ne-am întâlnit, că a năvălit pe terasă şi mi-a stricat intimitatea? E desigur și asta, dar sunt atâtea altele… Îl urăsc, de ce n-aş mărturisi-o de acum, pentru că aducându-şi mereu aminte de blonda pe care o cunoscuse la Herculane şi cu care hălăduise pe acolo mai înainte de a o duce şi a o dezbrăca în atelierul său de la Bucureşti, îmi violenta senzaţiile pe care tocmai începusem să le trăiesc în aşteptarea ei, a femeii ce avea să vină, să se oprească o clipă în faţa mea, mirată că ne vedem, dar curând va pleca derutată că ne-am privit, totul petre­cându-se atât de repede, dar imaginea ei rămânând pentru totdeauna, clipa aceea unică, o străfulgerare ce nu ne-a mai părăsit pe niciunul dintre noi vreodată.

Sunt aproape sufocat de emoţie. Oare nu e ea femeia pe care a dezbrăcat-o Orlando în atelierul său de la Podul Izvor? Cum naiba s-au suprapus într-atât timpurile? Ce legătură are cea de acum cu cea de altădată? Niciuna! Atunci de ce mă impacientez într-atât? De ce mă agit şi mă frământ? De spaimă că ea n-o să vină?

E şi o altă variantă, ca ea să nu vină după o aşa de lungă aşteptare. Mai sper totuşi, de ce n-aş spera să mă caute, să ne împreunăm durerea prea îndelungatei despărţiri.

S-a mai dus ceva timp din viaţă. Uite, Orlando s-a ridicat să plece. Nu se poate hotărî încotro s-o apuce.

– Pleci, Orlando? De ce nu mai stai? E plăcut pe terasă, briza e răcoroasă, suflă acum dinspre apus.

– E un sejur prea lung pentru vârsta mea. Uf, ce sejur!…

– Nu-ți mai aduci aminte? Mi-ai promis vara trecută că-mi dăruiești un tablou. Bani nu prea am, dar… Aş avea o amintire de la tine.

­– Ei, nu despre noi să vorbim. Tânără mereu e arta, tablourile ce rămân. Creaţia ne continuă în lume… Ai mai lucrat la roman?

– Am lucrat desigur, dar până să-l desăvârşesc mai e vreme.

– Şi-ai descoperit personajul feminin ce-ţi lipseşte din el?

– Dar de unde ştii tu că-mi lipseşte personajul feminin din romanul meu?

– Păi, nu mi-ai spus chestia asta anul trecut tot aici pe terasă. Teii erau în floare şi atunci ca şi acum.

– Naiba să te ia, Orlando, ce memorie tânără încă ai!…

*

Soarele strălucea tot mai puternic peste terasă şi alei, iar Orlando nu avea de gând să plece. Vinovatul principal pentru asta eram desigur eu, care comandasem cafele, trabucuri şi gin. Privea undeva departe, poate la imaginea albastră a mării din vara aceea de pomină când eu şi Anamaria ne petrecuserăm vacanţa pe litoral şi-l întâlniserăm absolut întâmplător la o galerie de artă din Constanța.