Aura exemplarității morale

Ultimele întrebări adresate lui Mircea A. Dia­conu în cadrul unui interviu acordat în 2010 și inclus în culegerea Metacritice (Iași, Editura Junimea, 2018) sunau astfel: „Cititorul de literatură românească din tine, dacă ar eșua pe o insulă pustie, ce cărți esențiale din cultura noastră ar lua cu el pen­tru alinarea singurătății? Poți să numești zece titluri? Mai multe, poate?” Iar răspunsul dat de criticul sucevean a fost acesta: „Eu cred că totuși ar trebui să ia Biblia. Și dacă ar mai putea lua și altceva înainte ca barca să se scufunde, ar putea lua niște cărți semnate de Dostoievski, Shakespeare, Herman Hesse sau Günter Grass. Nu știu dacă n-aș lua O mie și una de nopți. În fond, ar trebui să iei cărțile pe care să le tot recitești fără să îmbătrânești. Și dacă aș avea și timp și aș vrea să nu-mi uit limba, eu aș lua un Eminescu, cu postume cu tot, un Caragiale, și m-aș lua în fugă și pe mine. Sub braț cu Ion Creangă”. (p. 289). Ulterior, lista a suferit o modificare, întrucât, în 2018, autorul scrie astfel într-un studiu: „Negoițescu însuși se plânge undeva că opul (Istoria literaturii române – n.m., V. S.) i-a fost citit su­perficial, neînțelegător; în ce mă privește, l-aș lua pe insula pustie”. (p. 36). Nu știu dacă opul respectiv ar fi de adăugat celorlalte cărți sau dacă ar fi singurul luat. Înclin spre a doua variantă, deoarece, citind culegerea Metacritice, am remarcat că figura lui I. Negoițescu exercită o putere fascinatorie asupra lui Mircea A. Diaconu, deși se aduc în discuție și alte nume, grele, ale criticii noastre.

Încerc să văd prin ce anume îl fascinează Negoițescu pe Mircea A. Diaconu și cred că îi pot întrezări autoportretul prin ricoșeu, nu numai din ce spune despre modelul asumat, ci și din caracterizarea altora: „De veghe în oglindă – parafra­zăm, firește –, Mircea Mihăieș urmărește țesătura unei lumi textua­le, labirintul lumii reale și deopotrivă propriul neant – și nu știu dacă nu cumva, în oglindă fiind, bătăliile lui nu rămân manifestate, din start chiar, decât în planul aseptic al ideii. Oricum, nu întâmplător a scris pagini de referință despre jurnal. Va fi scriind, la rându-i, și altfel de jurnal decât acela, implicit, al exegezei?! De data aceasta, s-a proiectat pe sine însuși, cum o făceau cândva pictorii, într-un unghi de unde privește și actul în sine al reflectării. Scrisul critic ca mijloc de confesiune va fi asigurat arhitectura de adâncime, dacă nu cumva motivația originară, a scrisului său. Ori­cum, nu văd, printre cărțile lui, alta în care, scriind despre alții, Mircea Mihăieș să scrie cu mai multă pregnanță despre sine însuși”. (p. 218). Sau în altă parte: „De altfel, să nu fi bănuit Mircea Martin că-și face, vorbind despre Vianu, un au­toportret mediat?! Iată cuvinte care i se potrivesc prea bine lui în­suși”. (p. 174).

Mircea A. Diaconu și-a început exercițiul critic imediat după 1989, atunci când lu­mea noastră literară se împărțea în tabere distincte și avea puncte de vedere divergente referitoare la revizuirile literare, la recuperarea scriitorilor din exil și la implica­rea scriitorilor în viața politică. Publicarea în 1991 a Istoriei literaturii române, redactată în exil, amplifica și acutiza acele confruntări, cartea lui Negoițescu fiind considerată la unison o istorie estetică a literatu­rii, indiferent de pozițiile adoptate față de ea. Or, lui Mircea A. Diaconu (care s-a format în vremea polemicilor respective), acest fel de receptare i se pare deformator, el fiind convins că din scrisul lui Negoițescu respiră mereu o angajare, o atitudine politică. Mai mult, autonomia esteticului, ca valoare în sine, chiar dacă este disociată de etic și etnic, slujește oricând demnității umane prin moralitatea conținută.

Și în devoțiunea lui Gabriel Dimisianu pentru profesiunea de critic este văzută necesitatea morală, valoa­rea umană a scrisului: „Este poziția pe care o manifestă și față de denunțurile specta­culoase (și dureroase) referitoare la mari scriitori a căror verticali­tate morală e ruinată de posibilitatea, dovedită deja, a colaborării cu Securitatea. Ștefan Augustin Doinaș e cazul la care se referă. De curând, au apărut și altele. Și asta în condițiile în care torționarii sau scriitorii care trăiau efectiv în preajma Securității, într-un loc sunt invocate forțele reacționare de la «Săptămâna» sau de la «Lu­ceafărul», se bucură de o ciudată nevinovăție publică”. (p. 281). Sunt de acord cu cele spuse, în 2007, despre gradualizarea vinei, dar ar fi fost potrivită actualizarea și a altor cazuri, precum acela al lui Nicolae Balotă, dat la iveală mai târziu. Or, autorul Caietului albastru se bucurase deja de o analiză elogioasă (pertinentă, de altfel), făcută în 2008, cu câțiva ani înainte de dovedirea colaborării cu Securitatea. Acel studiu ar fi trebuit completat cu ceea ce a însemnat respectiva demitere morală din partea celui care a scris despre lupta cu absurdul. Oare cum ar mai fi putut rezista următoarele fraze scrise inițial despre existența „unei ființe exemplare”: „Adesea își reproșează că nu e în stare să jertfească ceva, cu atât mai puțin pe el însuși. De aceea, în rugăciuni cere toc­mai posibilitatea de a se jertfi. Altfel spus, de a rodi. Când ajunge la concluzia că trebuie să scrie un memoriu și să se revolte, o face tocmai pentru că vrea să-și asume jertfa”? (p. 144).

Dar, cum nu trebuie să ne așteptăm de la cineva să scrie ceea ce am dori noi, pot spune că am dat peste o excepție care întărește regula potrivit căreia Mircea A. Diaconu este interesat să vadă dacă la fundamentul unei desfășurări textuale se manifestă o angajare etică implicită sau explicită, dacă în spatele operei se poate contura o ipostază a unei ființe înzestrate cu o aură de exemplaritate morală. Dotat cu o acută inteligență critică, activată prin lecturi substanțiale, autorul culegerii problematizează profund și interoghează domeniul istoriei literaturii la nivelul instrumentelor, al finalităților și al modalităților de angajare existențială. Metacritice se constituie într-o foarte bine articulată profesiune de credință.