Asemenea văcarilor de pe câmpia libertății de la Islaz, care înjură vacile cât e ziulica de mare, viețuiesc și pe spațiul mioritic ciobani care nu fac altceva decât să uziteze de întreg repertoriul înjurăturilor când este să-și păzească oile. Dar se poate întâmpla ca pe acest spațiu binecuvântat al limbii române să existe și oieri ai minții, care să dezvolte o adevărată filosofie a limbajului după ce au găsit răspunsul corect la ghicitoarea „Câmpul alb, oile negre,/ Cin’ le vede nu le crede,/ Cin’ le paște le cunoaște”. Adrian Lesenciuc pare să ilustreze această ultimă situație prin scrierea romanului Limbile vântului, intenționând parcă să contrazică și următoarea aserțiune călinesciană din Principii de estetică: „Păstorii n-au biografie, cum n-are oaia sau boul. Ea se înlocuiește cu câteva momente biologice”.
Biografia protagonistului, Gheorghe Borghescu, se anunță a fi cu totul neobișnuită, încă de pe când, la jumătatea secolului trecut, înota în lichidul amniotic. Dovedind că posedă însușiri luate din basm, el nu voia în ruptul capului să se nască, silind-o pe mamă să jure că-l va îndrepta pe calea învățăturii (ceea ce nu se va întâmpla, din rațiuni financiare). Odată venit pe lume, identitatea i-a fost uzurpată sau confiscată la botez, prin darea, din greșeală, a altui nume decât acela de familie. Dar onomastica deviată îi va fi înnobilată în sens livresc, deoarece, în bună adaptare românească, Jorge Borges devine Gheorghe Borghescu. Desigur că va fi o întreagă predestinare în această asumare patronimică spirituală, deoarece viitorul cioban de pe obcinele bucovinene își va pune, la alt meridian, aceleași probleme referitoare la universalitatea limbajului de după Babel. Mai mult chiar: autodidactul citește, alături de alte opuri fundamentale, și Cartea de nisip borgesiană, unde există tentația de a rezuma întreaga cunoaștere livrescă a lumii. Eu îl cred chiar în stare să-și asume cu melancolie incipitul panoramei deșertăciunilor din Memento mori („Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur”).
Gheorghe Borghescu este printre puținii ciobani care au convingerea că lumea nu se termină dincolo de târlă și că stâna lor nu e axis mundi. Cumpărarea unui aparat de radio constituie pentru el chezășia menținerii legăturii cu lumea, ca o promisiune a dezlegării de mediul ce-l ținea captiv în orizontul plaiului veșnic alternant deal-vale. Iar aceasta, prin faptul că putea asculta cântece în mai multe limbi ale pământului, pe care nu și le imaginase până atunci (așa a început să reflecteze și asupra crizei limbajului). Alți doi flăcăi încearcă să mi-l omoare la apus de soare, deoarece avea succes la fete grație radioului, care putea să capteze mai multe frecvențe de undă. Dar scenariul mioritic nu este dus la capăt, un atent baci dejucând atentatul.
În locul lui Adrian Lesenciuc, aș fi ales ca moment de cotitură al existenței personajului împrejurarea când un fulger îi face scrum radioul, el scăpând teafăr. Ar fi fost ceva similar cu ceea ce se întâmplă în nuvela fantastică eliadescă Tinerețe fără de tinerețe, unde Dominic Matei este trăsnit în noaptea de Înviere și i se vor întâmpla lucruri neobișnuite. Oricum, romancierul se folosește de acest episod pentru a-l determina pe erou să creadă că are o menire aparte pe acest pământ. Urmează ca, fiind victima unei alunecări de teren, să intre în comă, fără să-și piardă facultatea cerebrală de a vorbi în limbaj articulat. Și nu numai atât: a început să vorbească cursiv și coerent limba portugheză, pe care, desigur, nu o cunoștea înainte. Numai un miracol l-ar fi putut aduce în starea de conștiență, dar tot un miracol a fost și vorbirea lui în portugheză, în care emitea interesante teorii lingvistice despre comunicarea universală.
Hazardul face în așa fel încât, straniul pacient fiind internat la Iași, să dea peste el un mare neurolog portughez, venit la un congres și care tocmai lucra la un studiu cu titlul Limbile vântului. Eseu despre vorbirea în limbi necunoscute în starea de comă. Profesorul se decide să-l transfere la Lisabona și, deoarece Borghescu îi contrazice teoriile, se decide să termine cercetarea despre „limbile vântului” punând accentul pe excepție, care întărește regula. Adrian Lesenciuc s-a oprit la portugheză ca limbă de elecție pentru borgesianul său personaj pentru a face apropiere între două cuvinte aparent intraductibile – „dor” și „saudade” –, corespunzătoare doinei și fado-ului. Portugheza, curată și rugătoare ca un fado, vine să-i confirme doinitorului muzicii de fluier de pe plaiurile mioritice teoriile lingvistice. Mai trebuie ținut cont de faptul că punctul cel mai vestic al continentului nostru se află la Cabo da Roca, despre care, înainte de marile descoperiri geografice, se credea că este și capătul lumii. Iminenta sinucidere a lui Borghescu prin aruncarea în prăpastia de la Cabo da Roca sugerează neputința de a răspândi în vânt și peste ocean sămânța concordiei lingvistice. Mesajul romanului ar putea fi cuprins în două fraze: „Lasă-te trăit în cuvânt, e singura ta salvare. Lasă-te deopotrivă cu el dus, așază-te cuminte în curgerea lumii, care, fără știrea ta, fără cea a lumii, e singurul sens”. (p. 67).
Nu am înțeles de ce a ales romancierul să dea la subsol explicațiile unor cuvinte (spurcăciune, câlți, dihanie, gaie, huidumă, cergă, opaiț, târlă, pârleaz, toloacă, buhai, hârcă, tindă, țol, talangă, vatră, budigăi, a zădărî, tăgăduială etc.). Aceste lămuriri sunt inutile atât cititorilor cultivați, cât și ciobanilor, care sunt familiarizați cu mediul lingvistic respectiv (ba unii dintre ei citesc bestseller-uri sud-americane, ce-i drept, în traducere din limba portugheză). Dar paraziții în lectură pot fi trecuți ușor cu vederea, deoarece rămân acolo unde le este locul: în subsolul paginilor. Important este ce rămâne pe pagină, adică faptul că Adrian Lesenciuc a scris un roman foarte bun, cu o miză interesantă și actuală, despre revigorarea unei limbi universale, care să fie ferită și de morbul ideologiilor de tot felul.