Flerul de liliac

Sunt oameni cărora excesul de rațiune le face viața un chin, retezîndu-le inițiativa și parali­zîn­du-le voința. În cazul lor, ar­gumentele logice sunt o pacoste ce riscă a le înăbuși intuiția. De aceea, cu cît reflectează mai mult la o situație cu atît șansa de a greși crește. În schimb, dacă trec direct la fapte fără să gîndească, reușita e sigură. Singura condiție pe care trebuie s-o îndeplinească este să creadă orbește în vocea lăuntrică.

Aceasta e categoria inșilor trăind sub imboldul obscur al flerului irațional. O busolă uimitoare, precum un ac seismic tresărind la apropierea primejdiei, le spune fulgerător ce au de făcut. Fără indicii ajutătoare, fără calcule premergătoare, fără perspective încurajatoare. Trăsătura lor definitorie e aruncarea cu capul în gol în clipa hotărîrilor definitive. Nu văd nimic în față, nu au repere ajutătoare, și totuși aleg fără greș, nimerind cartea cîștigătoare. Nici măcar un liliac înzestrat cu cel mai fin radar cu microunde nu s-ar descurca mai bine în condiții de întuneric total.

Din această categorie face parte Constantin Virgil Gheorghiu. Scriitorul a supraviețuit fiindcă a avut fler. Volumul de memorii Ispita libertății acoperă cei patru ani scurși între 23 august 1944, ziua capitulării României, și vara lui 1948, cînd poetul, împreună cu soția, reușește să treacă frontiera în Franța postbelică. Cei patru ani sunt precum o odisee a fugii perpetue din teama de a nu încăpea pe mîna rușilor. Ziua capitulării (cea a „insurecției armate“, cum se spunea odată, e doar un eufemism menit a ascunde, mai întîi, înfrîngerea României și, mai apoi, întoarcerea împotriva nemților a armelor pe care tot ei ni le dăduseră) îl prinde pe autor la Zagreb, unde îndeplinea funcția de atașat cultural la Ambasada României din Croația. Cum Croația era aliata celui de-al treilea Reich, diplomații români, devenind automat dușmani, intră în condiția de prizonieri. Zdruncinat de veste, Gheorghiu ia imediat hotărîrea de a nu se mai întoarce în țară, deși ceilalți români din ambasadă, în frunte cu ambasadorul, sunt dispuși să ia parte la schimbul de diplomați dintre București și Zagreb.

Ce urmează de acum încolo este un periplu în care, cu complicitatea autorităților germane, soții Gheorghiu fug simțind suflarea rușilor în ceafă. Din Zagreb ajung la Viena, unde sunt încartiruiți la Grand Hôtel Bristol, iar de la Viena ajung în Țara Sudeților, fiind cazați în vila Grünes Haus din Gottesgab, o stațiune din Erzgebirge, munte aflat apropierea graniței cu Germania. Aici vor petrece iarna dintre 1944 și 1945, împărțind camerele cu Excelența Sa Slink, fostul ambasador german în Elveția, care era însoțit de soție și de secretara personală. Ambasadorul se refugiase aici fiindcă vila familiei din Dresden fusese distrusă în urma bombardamentului din 13-15 februarie 1945. Înconjurați de nămeți, soții Gheorghiu, în vîrstă de 28 de ani, neștiind ce să facă, asistă la prăbușirea celui de-al treilea Reich.

Cum auzise la Radio îndemnul la crimă pe care Ilya Ehrenburg îl adresase Armatei Roșii („Ucideți! Ucideți! Pe pămîntul german nu e nimeni nevinovat, nici printre cei vii, nici printre copiii ce se vor naște. Executați ordinele tovarășului Stalin! Zdrobiți prin violență mîndria femeilor de rasă. Luați-le ca pradă legitimă! Violați-le! Ucideți, ucideți, ucideți, bravi soldați ai Armatei Roșii!“– p. 225), cum pe deasupra primea vești de la ambasadorul Slink în privința tîlhăriilor pe care ocupanții le săvîrșeau oriunde ajungeau, gîndul lui Gheorghiu e să-și ducă soția cît mai departe de linia de front. Numai că părăsirea vilei nu este posibilă, jandarmeria nazistă arestînd orice emigrant sub acuza de dezertor. Zilele de așteptare se scurg cu o lentoare de plumb, în timp ce frontul războiului, trecînd pe lîngă Erzgebirge, înaintează spre Berlin.

În noaptea în care ambasadorul Slink dispare cu soție cu tot (în chiar noaptea capitulării Germaniei, 9 mai 1945, cînd secretara ambasadorului se sinucide), Gheorghiu își dă seama că momentul crucial sosise. În schimbul unui costum de haine pe care i-l dă unui soldat german (care putea astfel să scape de uniforma Wehrmacht-ului, în ale cărei trese ar fi fost împușcat imediat), se urcă în camionul acestuia și, după o cursă nocturnă prin munți, soții ajung în orașul german Aue, aflat în sectorul american de ocupație. Crezînd că au scăpat, cei doi se cazează tacticos la hotelul din centru, fără să bănuiască că marea încercare încă nu venise. Germania capitulase și timpul se oprise în loc. La amiază, mergînd în piața înțesată de lume, Gheorghiu este acostat de un ocnaș polonez, a cărui înfățișare îl dezgustă. „Dinții îi sunt cu toții stricați, nu mai are în gură decît cioturi negre și putrede. E foarte slab și ras prost. În timp ce vorbește, o pulpană din mantaua lui lungă se ridică. Poartă încălțăminte cu talpă de lemn, ori mai degrabă saboți care au fost transformați în cizme cu ajutorul unei vechi perechi de jambiere kaki. Nu are șosete. Pare, la prima vedere, foarte bătrîn, dar cel mai probabil nu are mai mult de 40 de ani.“ (p. 217) Ocnașul, care merge în cîrjă din cauza amputării unui picior în urma torturii la care fusese supus, îi șoptește lui Gheorghiu că la noapte rușii vor ocupa Aue și că, dacă nu fuge cu soția de acolo, soarta le va fi pecetluită.

Acum e momentul aruncării cu capul în gol. Deși toate argumentele raționale îi spuneau că e sinucidere curată să se încreadă în ocnașul cu chip de infractor, care ar fi putut foarte bine să-l omoare în timpul nopții, Gheorghiu, grație flerului de liliac, își ia soția și îl urmează pe estropiat. Vor lăsa în camera hotelului valizele, spre a nu atrage atenția celor din jur că vor să fugă. Cu ocnașul drept călăuză, cei doi vor merge toată noaptea pe dealuri și cîmpuri, ferindu-se de trupele motorizate cu care rușii aveau să ocupe Aue în aceleași ore. Dimineața ajung în Plauen, oraș sub jurisdicție americană, iar de aici la Weimar, unde aliații îi arestează pe motiv că, fiind cetățeni români, erau considerați, potrivit legilor războiului, dușmani ai SUA.

Ocnașul se despărțise de ei încă din Plauen, fără să le da vreo explicație. De ce aschimodia îl alesese tocmai pe el, din mulțimea de oameni strînși în piața din Aue, rămînea pentru Gheorghiu o enigmă. Nu știa decît că ocnașul evita să stea singur, fiindcă singurătatea îl înnebunea, și de aceea își căutase un însoțitor în noaptea aceea de pomină. Și deși nu avea să-l mai vadă vreodată, știa că apariția șchiopului cîntărise cît o muchie de noroc providențial. Fără el, viața soților Gheorghiu ar fi sfîrșit prost.

Timp de 16 luni Constantin Virgil Gheorghiu va fi întemnițat în lagărul american de la Kornwestheim, unde va afla de la colegii de celulă de planul Morgenthau: „Germania nu trebuie niciodată să se mai ridice. Vor fi dărîmate uzinele, furnalele, vor fi distruse siderurgia, minele, topitoriile. Orașele, tîrgurile, tot. Germania va fi redusă la stadiul pastoral, germanii fiind transformați în crescători de vite. Chiar și creșterea vitelor mari, a cailor, va fi interzisă. Acesta este planul Morgenthau.“ (p. 291). Cînd va fi eliberat, Gheorghiu, cu sprijinul nemților cu care stătuse în lagăr, reușește să-și regăsească soția. Cei doi vor încerca să treacă fraudulos granița în Elveția, dar vor fi întorși de grăniceri. Vor încerca de zece ori să treacă granița în Franța, de fiecare dată cu același rezultat: înapoierea silită în Germania. Abia a unsprezecea oară vor reuși, profitînd de indulgența unui grănicer francez. Ajunseseră în libertate, semn că flerul de liliac își îndeplinise misiunea.

Înfățișat în forma aceasta succintă, periplul de evadare poate părea sec, dar atmosfera din carte, cu apăsarea aceea tulbure a pericolului ce poate izbucni oricînd, are tensiunea unei odisei memorabile. E o cursă de supraviețuire în care hazardul, nenorocirile, suspansul, alături de anonimii salutari (soldatul care îi ia în camion sau estropiatul polonez) dau volumului o tentă de dramatism excepțional. Iar portretele de care au parte soția ambasadorului german, fetele cizmarului din Gottesgab și ocnașul polonez intră în galeria unor autentice figuri tragice. Nu mă așteptam ca C. V. Gheorghiu să scrie atît de încordat, punînd atîta intensitate în zugrăvirea portretelor. Față de primul volum de amintiri (Memorii. Martorul orei 25, Editura Sophia, 2017), unde candoarea lirică a poetului dă atmosferei livrești o netezime moale, Ispita libertății are un aer tăios, de suferință nejucată. E un patos aici ce decurge din spaima unor întîmplări trăite pe viu, fără nici o simulare sentimentală de ordin fictiv. Inestetică și aspră, viața, cînd e pusă în tipar literar, poate da un volum remarcabil precum cel de față.