Am trăit, în cei cincisprezece ani chinuiți petrecuți de mine la Casa Scânteii, și momente frumoase. Se adunau acolo, prin forța împrejurărilor, nu numai activiști cu ceafa groasă și securiști cu nas subțire, ci și oameni de valoare: scriitori talentați, ziariști cu vocație de ziariști (în afara celor incapabili și manevrabili, preferați de regim), oameni de cultură de elită, artiști, unii celebri, alții în curs de afirmare, din toate domeniile. Iar unde se află mai mulți oameni de valoare la un loc (chiar și în pușcărie, după cum reiese din memoriile foștilor deținuți politici) se creează o efervescență, o atmosferă de comunicare entuziastă, asemănătoare, într-un fel, cu acel „vis al inteligenței libere“ instaurat de Titu Maiorescu la „Junimea“.
Acele momente frumoase nu dovedesc nici pe departe că regimul – ca să mă exprim în limba de lemn a epocii „avea și părțile lui bune.“ Regimul nu avea nicio parte bună. Faptul că și pe atunci răsărea în fiecare zi soarele sau că înfloreau pomii primăvara sau că tinerii trăiau povești de dragoste nu datora nimic, dar absolut nimic comunismului. Era vorba doar de mersul înainte al vieții, imposibil de strangulat cu totul chiar de un stat polițienesc. (Petru Popescu povestește, în romanul non-fiction Oaza, cum, până și în lagărul nazist de la Dachau, doi evrei, un bărbat și o femeie, viitorii săi socri, s-au îndrăgostit și s-au susținut moral reciproc.)
Momentele frumoase trăite acolo, la Casa Scânteii au reprezentat pentru mine mici victorii împotriva stilului de viață comunist, a cărui urâțenie devenise insuportabilă. Nu trăiam chiar un vis al inteligenței libere, dar cream cu toții spectacole de inteligență și beții de râs, cărora ne livram cu un fel de disperare. Euforia noastră avea ceva nevrotic, simțeam permanent că ne cam jucăm cu focul, dar nu renunțam la ea pentru nimic în lume. Eu mă număram printre instigatorii la orgiile de idei și de umor. Nu pentru că aș fi fost mai deștept decât alții – nu eram – dar aveam din naștere un surplus de vitalitate și o bucurie de a trăi (mai exact: o dorință de a mă bucura că trăiesc) pe care încercam să le transmit și celor apatici.
La SLAST eram vizitați de scriitori din toate generațiile – Mircea Horia Simionescu, Radu Petrescu, Alexandru George, Mircea Zaciu, Ana Blandiana, Petre Stoica, Ovidiu Genaru, Adrian Popescu, Al. Dobrescu, George Pruteanu, Ion Mircea, Mircea Dinescu, Gabriela Adameșteanu, Eugen Uricaru, Tudor Cristea, Carolina Ilica, Grete Tartler, Alexandru Vlad, Stelian Tănase, Mircea Cărtărescu, Gabriel Chifu, Traian T. Coșovei, Matei Vișniec, Mircea Nedelciu, Ovidiu Dunăreanu, Cleopatra Lorințiu, Patrel Berceanu, Ioan D. Nicolescu, Mircea Săndulescu, Olimpiu Nușfelean, George Cușnarencu, Nicolae Iliescu și mulți alții –, încurajați de faptul că SLAST, protejat discret, de la distanță, de Nicu Ceaușescu, publica o literatură (timid) nonconformistă. Veneau, de asemenea, autori necunoscuți, dar talentați din toată țara, identificați de mine la „poșta redacției“ . În plus, funcționa din plin un cenaclu de profesioniști, „Confluențe“, organizat de Ion Cristoiu, care avea mână liberă din partea lui Nicu Ceaușescu să invite orice autor de valoare, chiar și suspect din punct de vedere ideologic.
Dar cele mai pline de farmec erau discuțiile spontane din redacție.
Țin minte multe replici care au declanșat explozii de râs. O tânără de 20 de ani, studentă la matematică (acum stabilită în SUA și autoare a multor cărți), a intrat pe neașteptate în încăperea în care lucram, s-a așezat cu fundul ei (frumos) pe biroul meu, pe un teanc de manuscrise și, întorcându-se spre mine, mi-a făcut o propunere șocantă:
– Domnule Alex Ștefănescu, dacă-mi publicați o pagină de poezii în SLAST, mă culc cu dv.
Eu, nefiind lipsit de spontaneitate, i-am răspuns:
– Bravo, domnișoară, adică să vă fac două servicii?
Iată și o replică spectaculoasă pe care mi-a dat-o Victor Atanasiu, pe atunci un tânăr critic literar promițător, admirator și imitator al lui Nicolae Manolescu. Eu, așa greoi cum eram (și cum sunt și azi), săream când pe un picior când pe celălalt pe coridor și, văzându-l pe Victor, l-am întrebat:
– Ce zici, Victor, nu-i așa că semăn cu o căprioară?
El mi-a răspuns prompt:
– Da, cu o căprioară din mezozoic.
Un singur om a înțeles ce tragică era această veselie: Radu Călin Cristea (pe vremea aceea un tânăr critic literar, inteligent, sensibil, cu o minte clară, în care te simțeai reflectat ca într-o oglindă de Veneția). A deschis într-o zi ușa biroului în care eu și câțiva colegi de SLAST râdeam atât de tare încât se zguduiau pereții de beton armat ai clădirii. S-a uitat din prag la noi, ne-a examinat câteva secunde, apoi m-a rugat să vin pe coridor, ca să discutăm ceva în particular. Mi-a spus, cu ochii aproape în lacrimi: „Alex, Alex, ce cauți tu aici?“
M-a impresionat foarte mult atenția cu care m-a privit atunci Radu Călin Cristea. Noaptea, în pat, acasă am retrăit scena și am plâns.
(M-aș duce și eu acum, după atâția ani, la CNA, l-aș lua deoparte pe Radu Călin Cristea și i-aș spune îndurerat. „Radu, Radu, ce cauți tu aici?“)
*
Merită povestită – ca exemplu de moment frumos trăit pe atunci – o întâmplare care l-a avut ca protagonist pe marele șahist Florin Gheorghiu.
Am fost coleg de redacție, pe la sfârșitul anilor 1970 și începutul anilor 1980, cu Florin Gheorghiu, multă vreme campion național al României la șah și unul dintre marii jucători ai lumii. „Coleg de redacție“ este un mod de a spune. Și eu, și el făceam parte din redacția Scânteii tineretului, dar eu lucram la „Suplimentul săptămânal literar-artistic“ al ziarului, iar el, angajat ca publicist sportiv chiar al ziarului, lipsea cu lunile din redacție, participând la turnee internaționale de șah.
Pentru mine, ca și pentru ceilalți redactori sau colaboratori ai ziarului, Florin Gheorghiu era un personaj legendar. Auzisem de el încă din 1957, când devenise, la 13 ani, campion național de șah, la juniori, iar din 1960, când câștigase același titlu și la seniori, îi urmărisem cu atenție evoluția. Eram (sunt și azi) pasionat de șah, iar precocitatea și talentul lui Florin Gheorghiu, care era ca șahist ceea ce fusese Nicolae Labiș ca poet, mă entuziasmau. Știam pe de rost și puteam reconstitui pe tabla de șah partida câștigată de jucătorul român în 1963 la Olimpiada de Șah de la Havana în fața lui Bobby Fischer (poate cel mai mare jucător al tuturor al timpurilor, care la acel concurs a înregistrat 14 victorii, 2 remize și o singură înfrângere, în fața adolescentului venit din România).
Cunoșteam și desfășurarea altor partide jucate de-a lungul timpului de Florin Gheorghiu. În rarele cazuri când își făcea apariția în redacție, îl înconjuram cu toții ca pe eroul nostru și îl asaltam cu întrebări, deși el se purta firesc și nu făcea în niciun fel paradă de faima lui internațională. Ne-a povestit odată cum, în afară de competițiile oficiale, participa la istovitoare demonstrații de „șah orb“ sau de „partide simultane“ jucând și cu câte 24 de adversari odată.
Florin Gheorghiu este primul român care a obținut titlul de mare maestru la șah (încă de la vârsta de 22 de ani) și care ar fi avut șanse să devină și campion mondial dacă statul român ar fi investit mai mult în participarea lui la competițiile internaționale. Îl admiram − și îl admir și acum – nu numai pentru că era aureolat de glorie, ci și fiindcă, datorită inițierii mele în șah, eram în măsură să înțeleg și să apreciez frumusețea jocului lui: mereu în atac, inteligent și eficient, greu previzibil, de o eleganță sobră.
Cu toată această admirație, la un moment dat, după o lungă absență a lui din țară, am uitat că face parte din redacție. Într-o după-amiază, așteptând șpalturile de la tipografie, m-am apucat să joc șah cu colegii mei în următoarele condiții: eu puneam la bătaie 100 de lei, iar fiecare dintre ei – 1 leu. Prin această imensă disproporție, voiam să-i sfidez (bineînțeles, în joacă), demonstrându-le că nu mi-e frică de niciunul dintre ei. Iar în timpul partidelor, peroram necontenit:
− Sunt invincibil! Nu s-a născut din trup femeiesc bărbatul care să mă poată bate pe mine la șah!
Această fanfaronadă i-a coalizat pe toți împotriva mea. Fiecare pierdea, lăsa un leu pe masă și se ridica furios. Apoi se așeza următorul, susținut de întreaga galerie. Iar bancnota mea de o sută, așezată și ea pe masă, ca o continuă provocare, rămânea neatinsă.
Deodată, unul dintre colegi (Horia Alexandrescu, din câte mi-amintesc) m-a întrebat:
− Alex, joci în aceleași condiții cu oricare dintre membrii redacției?
− Da, am răspuns eu fără să ezit, cu oricare. Și vă bat pe toți de vă zvânt!
− Atunci, joacă și cu el!
Și l-a adus în încăpere pe Florin Gheorghiu!
Am încremenit. Florin Gheorghiu s-a așezat cu toată gravitatea în fața tablei de șah și a făcut prima mutare: E2 – E4 (adversarii mei jucau cu albele, era o concesie pe care o făcusem tot pentru a-i sfida). Știam că n-am nici măcar o șansă de unu la un milion să-l bat pe Florin Gheorghiu. Dar voiam să pierd demn. Am răspuns cu E7 – E5.
Toți cei care formau galeria urlau de fericire că voi fi bătut. Că vor fi răzbunați pentru înfrângerile suferite. Florin Gheorghiu a înțeles repede situația și, probabil, nu i-a plăcut solidarizarea tuturor împotriva mea. S-a prefăcut că se gândește profund, a ridicat din umeri, ca și cum n-ar fi găsit nicio soluție, și a declarat solemn:
− Nu mai e nimic de făcut. Cedez.
Și a părăsit încăperea, nu înainte de a-mi lăsa și el un leu pe masă.
