La începutul Istoriilor, Tacit își declară relația personală cu unii suverani ai Romei. Dacă pe Galba, Otho și Vitellius nu i-a cunoscut „nici prin vreo binefacere, nici prin vreo vătămare”, cariera sa e legată de împărații din dinastia flaviană: „…n-aș putea tăgădui că demnitățile mele au început sub Vespasianus, au fost sporite de Titus, iar Domitianus le-a înălțat și mai sus”. Numit cvestor de Vespasian, edil de Titus, pretor de Domițian, pentru a ajunge consul sub Nerva, istoricul promite să-și păstreze imparțialitatea în privința lor: „…acela care se pune în slujba adevărului curat trebuie să vorbească despre oricine fără părtinire și fără ură”. Prezentarea epocilor bune fiind lesnicioasă, proiectul, niciodată realizat, de a scrie despre Antonini nu implică restricții: „Am lăsat pentru anii bătrâneții, de voi mai avea zile, un subiect mai bogat și fără primejdii: domnia fericitului Nerva și a lui Traianus, timpuri așa de norocite, în care e îngăduit să gândești ceea ce vrei și să spui ceea ce gândești” (I 1; traducere de N. Lascu). Accidentele transmiterii textelor antice au făcut să nu ajungă până astăzi decât primele patru cărți și începutul cărții a V-a din Istorii cuprinzând domniile lui Galba, Otho și Vitellius și întronarea lui Vespasian. Paginile conservate nu includ stăpânirea lui Domițian, menționând doar în treacăt participarea lui la campaniile duse de tatăl său. Se reține, de pildă, că el „se arăta fiu de domn doar prin siluiri și preacurvii” (IV 2); că Vespasian a fost anunțat că mezinul lui „ar fi ieșit din hotarele vârstei și din cele îngăduite unui vlăstar împărătesc” (IV 51); că generalul Mucianus se temea de „poftele nestăpânite” ale junelui și ca „nu cumva, împins de ardoarea vârstei și de sfaturile rele, Domitianus, luând în mână comanda oștirii, să dăuneze păcii și războiului” (IV 68). Ies în evidență două trăsături ale viitorului despot, disimularea și invidia: „…sub chipul simplității și cumpătării, el s-a închis în adâncul sufletului său, se prefăcea zelos pentru literatură și iubitor de poezii, pentru ca așa să-și tăinuiască gândurile și să se folosească de pizma ascunsă față de fratele său, a cărui fire osebită de a lui și mai blândă el o tălmăcea tocmai pe dos” (IV 86). E regretabilă pierderea secțiunii din Istorii despre domnia ultimului Flavian. Portretul protagonistului ar fi avut șanse să rivalizeze cu cel trasat în Anale unui principe malefic precum Tiberius.
Domițian ocupă un loc de seamă în Despre viața și caracterul lui I. Agricola, scriere închinată guvernatorului Britaniei din 77-83. Căsătorit cu fata lui Agricola, istoricul nu a avut ocazia să pronunțe discursul funebru cu prilejul morții acestuia în 93, căci nu se afla pe atunci la Roma, ci îndeplinea o funcție administrativă în Galia. De fapt, el nu își poate omagia socrul rău privit de Domițian decât după uciderea împăratului. La începutul domniei lui Traian, Tacit publică panegiricul lui Agricola, creație compozită în care elogiul se îmbină cu monografia Britaniei și cu pamfletul împotriva lui Domițian. Exordiul arată complexitatea întreprinderii menite să înalțe un personaj de vază și să incrimineze o epocă întunecată: „Vrând să povestesc viața unui om dispărut, am avut nevoie de îngăduință pe care n-aș fi cerut-o, dacă n-aș fi avut rolul de acuzator al unor timpuri atât de crude” (I; traducere de N. I. Niculiță). Autorul le propune astfel cititorilor un erou și un antierou strâns legați unul de altul.
Ca spre a-și așeza propriul demers sub auspicii ilustre, Tacit îi invocă de la început pe cei care au scris despre contestatarii stoici ai regimului imperial, autori sancționați pentru îndrăzneala de a le imortaliza numele. E vorba de Arulenus Rusticus, biograful lui Thrasea Paetus, opozantul lui Nero silit să-și pună capăt zilelor, și de Herennius Senecio, biograful lui Helvidius Priscus exilat de Nero și ucis de Vespasian. Cei doi istorici au fost condamnați la moarte de Domițian sub învinuirea de a-i fi lăudat pe adversarii tiraniei, lucrările lor fiind arse în piața publică. Acțiunile represive împotriva lor s-au alăturat alungării filosofilor și retorilor din Roma în 94: „Pesemne, tirania își închipuia că va înăbuși în acel foc glasul de protest al poporului roman, libertatea senatului și conștiința neamului omenesc, deoarece izgonise pe propovăduitorii filosofiei și surghiunise pe toți oamenii de talent”. Vorbind despre persecuțiile lui Domițian, Tacit evocă implicit și pasivitatea celor care au îndurat în tăcere abuzurile. În mulțimea supusă, temătoare de delațiuni, istoricul se include și pe sine nu fără a dori să perpetueze amintirea unui trecut cumplit: „…am cunoscut ultima limită a robiei, deoarece prin spionaj ni se lua posibilitatea de a vorbi și de a auzi. Am fi pierdut chiar odată cu glasul și memoria, dacă ar fi deopotrivă în puterea noastră să uităm pe cât ne este să tăcem” (II). Prin consemnarea faptelor Tacit vrea să împiedice generalizarea amneziei cu privire la un timp al compromisurilor.
Dacă tirania lui Domițian a înăbușit manifestările spiritului, înscăunarea Antoninilor echivalează cu o renaștere națională care îl ajută pe Tacit să-și realizeze planul de a-l omagia pe Agricola și de a incrimina fosta ocârmuire: „Abia acum prind din nou curaj. Chiar de la începutul acestei ere foarte fericite, Nerva Caesar a îmbinat două principii, odinioară de neîmpăcat, puterea absolută și libertatea”. Istoricul nu-și face însă iluzii cu privire la ritmul și chiar la putința revenirii depline la normalitate, căci, „dată fiind slăbiciunea firii omenești, mijloacele de îndreptare au un efect mai încet decât suferințele”. Chiar natura umană împiedică reluarea activității intelectualilor deprinși să nu-și mai ridice glasul: „După cum ființa noastră se dezvoltă încet, dar repede se stinge, tot așa mai lesne poți înăbuși decât reînvia preocupările oamenilor de talent”. Lunga domnie a lui Domițian a dus la dispariția unor indivizi și la acomodarea cu tăcerea a celorlalți: „Oare nu înseamnă nimic că în răstimp de 15 ani […] mulți s-au stins din capriciul unor simple întâmplări, iar cei mai dârji, din pricina cruzimii împăratului? Numai puțini supraviețuim parcă, nu numai altora, ci chiar și nouă înșine”. Scăpând teafăr dintr-un regim despotic, Tacit are de gând să scrie „chiar într-un stil lipsit de artă și experiență, istoria robiei noastre trecute și mărturia binefacerilor actuale” și să-și elogieze socrul într-o carte care „prin mărturisirea acestui sentiment de pietate va găsi sau laudă sau scuză” (III). Dincolo de intențiile declarate, lucrarea constituie și o reflecție asupra propriei atitudini de spectator neputincios din senat al mârșăviilor comise de tiran. Celebrarea rudei ilustre îi oferă istoricului prilejul de a-și expune indirect sentimentele și de a-și explica conduita.
Agricola s-a distins prin priceperea ostășească și administrativă în Britania, unde a fost tribun militar, comandant de legiune și guvernator. De la început Tacit îi notează meritele puse în valoare prin lipsa de ostentație și reținerea față de superiori. Când Vettius Bolanus guverna prea blând provincia, Agricola „și-a stăpânit energia și și-a înfrânat avântul, ca să nu-și sporească influența”; când a venit la cârmă P. Cerialis, Agricola „n-a profitat niciodată de faptele sale militare pentru a-și spori reputația, căci el, ca executant, atribuia succesul comandantului său”. Pentru o vreme, prudența îl pune la adăpost de pizma celor din jur: „…prin devotament în ascultare și prin discreție în relevarea faptelor sale, Agricola se afla departe de invidie, însă nu departe de glorie” (VIII). Aceeași circumspecție definește și relația lui cu principele.
Confruntarea dintre suveran și guvernator are loc în urma bătăliei câștigate de Agricola împotriva trupelor lui Calgacus. Izbânda îl nemulțumește pe împăratul care tocmai a sărbătorit un succes imaginar asupra chatilor: „…de curând se făcuse de râs cu falsul triumf asupra Germaniei, cumpărând sclavi, cărora le dichisi veșmintele și pletele ca pentru niște prizonieri. Iar acum se serba, cu vâlvă răsunătoare, o mare și adevărată victorie”. Părerile scriitorilor din vechime despre campania germanică sunt împărțite în funcție de poziționarea față de principe. Marțial și Frontin laudă isprăvile lui Domițian în acest conflict, Pliniu cel Tânăr și Dio Cassius îl discreditează vorbind despre biruințele sale măsluite. După Tacit, momentul când știrea reușitei în Britania ajunge la Roma este relevant pentru falsitatea lui Domițian, care nu suportă gloria altcuiva, dar își tăinuiește sentimentele câtă vreme acesta se bucură de prețuirea generală: „Chinuit de aceste griji și ca o dovadă a unui gând groaznic, sătul de izolarea sa obișnuită, a socotit că e cel mai bine să-și ascundă ura până ce entuziasmul opiniei publice și simpatia armatei se vor răci” (XXXIX). Curajul și iscusința guvernatorului contrastează cu lipsa de aptitudini războinice a principelui.
Domițian cere ca Senatul să-i acorde lui Agricola „podoabele triumfale și cinstea unei statui ilustre, apoi tot ce se oferă în locul triumfului, însoțind porunca cu multe elogii”. Ar fi vorba de distincții onorifice, toga de purpură brodată cu aur sau cununa de lauri, atribuite ca recompensă generalilor învingători de când s-a statornicit obiceiul de a consacra triumful doar împăraților în calitate de comandanți supremi ai armatei. În plus, Domițian „lăsă să se creadă că-i destina lui Agricola provincia Siria”, vacantă în momentul respectiv și „rezervată pentru bărbați mai însemnați”. S-ar putea crede că e vorba de recunoașterea valorii și de conferirea unei sarcini de seamă pe măsura calităților dovedite în Britania. Din partea unui ins atât de bănuitor și de rău intenționat atribuirea e suspectă, dovadă și opinia generală că ar fi vorba de o gratificație calpă propusă doar spre a fi retrasă: „Foarte mulți au crezut că Domitianus ar fi trimis un libert dintre cei mai de încredere, cu scrisoare la Agricola, prin care i se oferea Siria, […] și că libertul întâlnindu-l pe Agricola în strâmtoarea oceanului, s-ar fi reîntors, fără să-i fi vorbit, împrejurare sau adevărată sau născocită și ticluită anume după firea domnitorului”. Guvernatorul acceptă manevrele îndoielnice fără a protesta, predă Britania pacificată succesorului său și se întoarce la Roma pe întuneric spre a nu se expune prea mult: „De teamă ca intrarea lui să nu fie bătătoare la ochi, prin numărul foarte mare al celor ce-i ieșeau întru întâmpinare, Agricola, ferindu-se de omagiile amicilor, a venit noaptea la Roma”. Primit de împărat cu o sărutare rapidă, obicei oriental de marcare a superiorității, el capătă de fapt un indiciu al dizgrației, similar cu îmbrățișarea acordată de Nero lui Seneca (v. Anale, XIV 56). Descifrând corect acest fals semn de prețuire, Agricola se străduiește, tot în felul lui Seneca, să-și facă uitată prezența prin renunțarea la viața publică: „…pentru a reduce gloria militară, supărătoare pentru cei inactivi, cu ajutorul altor merite, el se retrase cu totul într-un repaus inactiv. Simplu în veșminte, prietenos în discuție, însoțit de unul sau doi amici, așa încât mulțimea, obișnuită să prețuiască pe bărbații însemnați după pompa ce-i înconjoară, văzând și privind pe Agricola, căuta cu uimire reputația lui” (XL). Victimele antipatiei tiranilor încearcă să nu le atragă atenția periculoasă.
În perioada următoare se acumulează noi probe ale ostilității principelui împotriva fostului guvernator acuzat și apoi absolvit în lipsă: „Pricina primejdiei nu era vreo învinuire precisă și nici plângerea cuiva ofensat, ci ura domnitorului împotriva meritelor, gloriei eroului”. Ulterior, mai multe oști din Dacia, Moesia, Germania și Panonia sunt „pierdute prin nebunia și lașitatea generalilor”, ocazie de a rememora succesele celui care a supus Britania: „…glasul poporului cerea pe Agricola ca general, toți comparând energia și curajul lui, dovedit în războaie, cu indolența și lașitatea altora”. Îndemnat cu bune sau rele intenții de apropiații săi să recurgă la iscusința lui Agricola, suveranul nutrește tot mai multe resentimente împotriva lui: „…aceste vorbe biciuiau și urechile lui Domitianus prin faptul că liberții căutau să îmboldească pe domnitorul înclinat și așa numai la rele, cei mai buni prin devotament și credință, iar cei mai răi prin răutate și invidie” (XLI). Reliefată de slăbiciunile altora, propria competență riscă să-l piardă pe cel care ar putea salva țara.
În momentul atribuirii provinciilor Africa și Asia, uciderea recentă, din ordinul principelui, a proconsulului Civica Cerialis constituie „o lecție pentru Agricola și un precedent pentru Domitianus”. Mai mulți inși din anturajul suveranului iscodesc planurile celui care a cârmuit cândva Britania, prea puțin atras de o misiune similară din pricina riscului de a-l contraria pe șeful statului. Împăratul simulează că acceptă versiunea prezentată de Agricola pentru renunțarea sa, amândoi ferindu-se să-și afirme motivele reale: „…dibaci în fățărnicie, cu aerul de aroganță, ascultă scuzele smerite ale lui Agricola și, aprobându-le, a îngăduit să i se exprime mulțumiri, fără să roșească din cauza unei binefaceri atât de odioase”. Refuzul de a acorda drept recompensă onorarul cuvenit într-o astfel de situație trădează nemulțumirea principelui „fie supărat pentru faptul că Agricola nu i-l ceruse, fie din mustrare de cuget, ca nu cumva să pară că a cumpărat un sacrificiu, pe care-l interzisese”. Dincolo de calculele meschine, gestul capătă o semnificație generală: „Este caracteristic pentru firea omenească să urăști pe acela pe care l-ai jignit și mânia lui Domitianus, gata să izbucnească, era cu atât mai neîmpăcată, cu cât o ascundea mai mult”. Furia suveranului contrastează cu prudența supusului său atent să evite orice semn de răzvrătire: „…această mânie era potolită prin stăpânirea de sine și simțul de prevedere al lui Agricola, pentru că el nu vroia să provoace faima și destinul prin trufie și prin o zadarnică paradă de independență”. Atitudinea conciliantă este și a istoricului atras de adaptarea onorabilă la dictatură, nu de opoziția spectaculoasă sortită eșecului: „Să știe cei ce obișnuiesc să admire tot ce nu-i îngăduit că și sub domnitori răi pot trăi bărbați însemnați și că respectul și supunerea, însoțite de talent și energie, se înalță până la acea glorie, la care tinzând să ajungă mai mult prin îndrăzneală oarbă, însă fără niciun folos obștesc, foarte mulți s-au făcut vestiți printr-o moarte senzațională” (XLII). Pentru Tacit, condamnabile sunt și tirania și sfidarea tiraniei care duce doar la prăbușirea celor implicați. Criticându-l pe Domițian, el nu uită să-i critice și pe contestatarii săi aprigi. Când justifică purtarea socrului său, respinge sacrificiul zadarnic și alege smerenia utilă, Tacit își explică propria conduită de supraviețuitor al unor vremuri de teroare. Omagiul romanului ideal întruchipat de Agricola se transformă într-o pledoarie pro domo, într-o apologie a moderației și obedienței.
Moartea prematură a protagonistului biografiei la 54 de ani trezește mâhnirea celor din jur, căci sfârșitul lui, „dureros” pentru rude și „trist pentru amici, n-a fost indiferent nici pentru străini”. Ca temei al regretului stă și rumoarea că Agricola ar fi fost asasinat la ordinul lui Domițian. Informația adusă în discuție cu precauție de Tacit este susținută deschis de Dio Cassius care îl acuză pe principe că l-a ucis din gelozie pe cel glorios în Britania: „Compătimirea era sporită de zvonul unanim că el ar fi fost otrăvit. Acest fapt n-aș îndrăzni să-l afirm cu precizie”. Oricum, purtarea apropiaților împăratului în ultimele clipe ale muribundului este sugestivă pentru atmosfera de suspiciune generalizată: „Chiar în ziua fatală se știa că fazele agoniei erau raportate prin curieri speciali”. Obișnuit să-și camufleze sentimentele, Domițian se preface întristat de o dispariție dorită cu ardoare: „…a manifestat în atitudinea și pe fața lui o durere aparentă, sigur acum de rezultatul urii și ascunzându-și mai lesne bucuria decât teama”. Ultimul gest al lui Agricola îi confirmă purtarea împăciuitoare dintotdeauna. El îl trece pe împărat între succesori pentru a preveni confiscarea averii, clauză testamentară ce trădează neîncrederea, nu bunele sentimente: „Domitianus se bucură de această dispoziție, ca de o apreciere omagială; atât de oarbă îi era mintea știrbită de necurmatele lingușiri, încât nu înțelegea că un tată bun nu numește moștenitor decât pe un domnitor rău” (XLIII). În moarte ca și în viață, Agricola nu desfide tirania, ci se adaptează la ea evitând confruntarea directă.
Finalul biografiei care glorifică precauția guvernatorului insistă asupra momentului oportun al morții sale. Regretul că Agricola nu a cunoscut epoca senină a Antoninilor este într-un fel compensat de satisfacția că el nu a trăit cele mai cumplite manifestări ale lui Domițian, astfel că „poate părea chiar fericit că a scăpat de cruzimile viitoare, cu demnitatea neștirbită, cu reputația înfloritoare și cu rudeniile și prieteniile întregi”. Sfârșitul său prematur s-a petrecut totuși la vremea potrivită, crede istoricul: „…a scăpat de acel timp din urmă, când împăratul a vrut, nu în intervale, ci dintr-o dată și oarecum printr-o singură lovitură, să stoarcă tot sângele statului roman” (XLIV). Prin decesul său înainte de termen, socrul lui Tacit a fost scutit de priveliștea decimării senatorilor ori a alungării matroanelor exemplare: „n-a văzut […] nici omorârea în același timp a atâtor foști consuli, nici exilul și fuga atâtor femei foarte distinse” (XLV). În schimb, Tacit, întors la Roma după dispariția lui Agricola, a asistat ca senator la infamii ca uciderea lui Helvidius Priscus cel Tânăr, a lui Arulenus Rusticus și a lui Herennius Senecio sau exilarea lui Iunius Mauricus: „…mâinile noastre au dus pe Helvidius la închisoare și tot noi am smuls din mâini, unul de la altul, pe Mauricus și Rusticus, iar Senecio ne-a stropit cu sângele lui nevinovat”. Spectacolul odios desfășurat sub ochii lui Tacit și ai colegilor săi, ajunși astfel complici la omucideri, a fost evitat de Nero care nu a fost de față la procesul lui Thrasea. Obligația de a fi martor la ticăloșii fără a le putea opri, cu grija de a nu-și deconspira prin mimică dezacordul, e împovărătoare pentru oricine: „Principala din suferințele noastre sub Domitianus a fost de a-l vedea și de a fi văzuți de el, când suspinele noastre erau notate”. Prin comparație cu această inerție, ieșirea din scenă se poate dovedi onorabilă și demnă: „Agricola, ești fericit, nu atât prin faima vieții tale, ci și prin momentul potrivit al morții” (XLV). Participant la viața politică sub Domițian, Tacit se arată conștient, s-ar zice, de propriile compromisuri.
O reflecție din Anale vizează situarea optimă față de împărați, la egală distanță de opoziția fanatică și de servilism: „…stă în puterea noastră să mergem pe un drum lipsit de ambiții și de primejdii, strecurându-ne printre trufia care îndârjește și slugărnicia care înjosește” (IV 20). Această convingere susține și biografia lui Agricola, exemplu de atitudine onestă, nu eroică, într-o tiranie.