CEL CARE
Cel care locuieşte scorbura unui agud,
scrie pe nisipul umed, aproape lichid,
C-a fost s-au n-a fost în Ubud,
oraşul cu femei ce dansul ţi-l deschid –
Şi fiindcă n-am ajuns acolo în Ubud,
scriu versuri pe frunze fără rost,
de vânt furate, storcând verdele crud
prin râpa zbancului în care am fost –
Deodată, înfig mâinile fără să te-ud
în nisipul umed, aproape lichid, şi scriu
c-am fost sau n-am fost în cetatea Ubud
cu scorbura mirosind a sicriu !
ÎNGER DE CODRU
– Se dedică lui Nicolae Breban –
Mi-e frică să scriu poemul despre lapte,
văzut ori nevăzut vreodată de mine,
că prea l-am supt într-un miez de noapte
direct de la ţâţa aprigei jivine !
(Ea mi-a adus cerneluri într-o ghindă
de-aceea litera nu ţipă-n textul crud,
nu fiindcă trupu-i spânzura de-o grindă
care sună şi astăzi, sună s-o aud).
Argintul din cuţit e-o flamă în poezie,
când floarea icoanei e-o floare de cucută
răsfrântă în pocalul ce încă întârzie
cu vinul aruncat în pâinea ne-ncepută.
Şi încă mă tângui după laptele acel, lapte
văzut ori nevăzut vreodată de mine;
umbra lui mă bântuie la miez de noapte
Că-n casa din pădure nimeni nu mai vine !
Pun punct acestui vers despre jivina care
m-ademenea în ograda fără fisură;
înger de codru, legănând o singură cărare
cu venele tăiate, cu lapte mort pe gură !
SCORBURA
Ea e migratoare cum nu-i o groapă
În care, când era bunica fată,
punea în nisipul ei pe rând cu o sapă,
sămânţa ierbii pentru iarna grea –
Scorbura-i migratoare ca o fereastră
a casei unde mirii, cei fără zestre,
au dansat pentru toţi bunicii şi stră-
bunicii rămaşi cu amprente la ferestre –
Scorbura migrează cu ouăle-n agud
când umbrele se-adună în amurg
precum trenul cu cantonul din Adjud
când valuri de nisip tot mai curg –
Scorbura şi groapa, văzute prin fereastră,
gândite de-un poet nicicând soldat,
migrează toate din ograda noastră
spre cetatea ceea ce e cu-adevărat –
Spuneam, prieteni, şi-n scris, că la Abud
n-am fost şi nu voi fi vreodată,
nu cred că ea, cetatea, e-o scorbură-n agud
cu nunta şi sămânţa înviind încă odată!