În timpul comunismului era interzis să cumperi pământ. Pământul era – exclusiv și pentru totdeauna – al statului. Dacă te certai cu statul, nu-ți rămânea decât să trăiești suspendat în aer, fără să mai atingi pământul. (Sau să mori, tot suspendat în aer, cu un ștreang de gât.)
Toată viața mi-am dorit să am o bucată de pământ a mea. La Cajvana m-am interesat de posibilitatea de a cumpăra un teren și am aflat că aș putea lua unul doar în folosință, fără niciun drept asupra lui. Dacă ar fi existat posibilitatea de a-mi cumpăra o bucată de pământ pe care să-mi fac o casă și o livadă, acolo m-aș fi aflat și azi. M-aș fi purtat cuviincios cu țăranii, i-aș fi învățat limbă și literatură română pe copiii lor, aș fi citit și aș fi scris, la masa mea din lemn de brad, cu geamul deschis spre pomii plini de frunziș (sau de zăpadă), iar la bătrânețe mi-aș fi luat și niște stupi și m-aș fi împrietenit cu albinele. Dar nu era voie. Casele rămase dinainte de război aveau o bucată de pământ în jurul lor, care nu fusese naționalizat și nici colectivizat, dar când mureau proprietarii acel pământ trecea automat în proprietatea statului. Nu putea fi cumpărat de altcineva.
Dacă mergi cu avionul, deasupra oricărei țări, vezi, în afară de „orașele-furnicar“, zonele rezervate agriculturii, cu gospodării țărănești sau ferme, cu terenuri cultivate, cu lacuri mărginite de debarcadere. Mă impresionează de fiecare dată imaginea de ansamblu a perimetrelor de pământ deținute de oamenii locului, geometria lor riguroasă, deși neregulată. Este un mozaic uriaș care indică prezența noastră, a oamenilor, pe planetă. Pe vremea când nu aveam o bucată de pământ (mi-am cumpărat abia în 1994, un teren de 2.500 de metri pătrați) mă gândeam cu jale, privind în jos pe geamul rotund al avionului, că niciunul dintre petecele acelea divers colorate (în funcție de ce cultiva fiecare proprietar) nu este al meu. Că sunt un fel de vagabond al planetei. Un nomad, împotriva voinței mele.
Să nu ai pe Pământ un loc al tău… Știu că unii oameni de azi, chiriași o viață întreagă, cu sentimentul proprietății atrofiat, nu au nevoie de un loc al lor. Așa cred ei. În realitate au nevoie fără să știe că au nevoie. Le lipsește ceva de care nu sunt conștienți. Suferă de o nostalgie, dar nu-și dau seama de ce e provocată. Ies duminicile, cu familia, în afara orașului, fac un grătar printre gunoaiele lăsate acolo de alții, respiră aerul murdar și trăiesc neclar, ca într-un vis de bolnav cu febră, bucuria de a-și fi delimitat, fie și numai pentru câteva ore, un teritoriu.
O revistă americană a oferit, la un moment dat, înainte de 1989, un premiu pentru cel frumos eseu despre SUA. Premiul consta în… 1 metru pătrat de pământ în America. Era un premiu simbolic, dar avea și consecințe practice, întrucât îți dădea dreptul să obții, ca proprietar al unui teren în Statele Unite, cetățenie americană. Am participat și eu (pe căi oculte) la concurs, cu un text confesiv (povesteam că, în copilărie, dorind cu ardoare să ajung în America și știind că nu ni se dă voie să călătorim, m-am gândit să fac neștiut de nimeni, în curtea casei bunicii, un puț adânc, care să străbată toată planeta, până pe cealaltă parte a ei; după ultima lovitură de cazma, m-aș fi trezit undeva, în Manhattan). Am luat premiul întâi și am devenit proprietarul unui metru pătrat de pământ în Statele Unite. Doamne, ce fericit am fost! Nu aveam intenția să devin cetățean american. Dar ce mândru mergeam pe stradă, în România, cu pieptul scos înainte, aproape fluierând de voioșie, știind că o bucată de pământ din America, oricât de mică, este a mea și numai a mea! Mi-o închipuiam în formă de dreptunghi, de 2/ 0,5 m, ca să pot sta culcat pe ea.
Să stai întins pe spate, pe pământul tău, aceasta mi se pare cea mai stabilă situație în care te poți afla într-o viață de om (de altfel, și postum, dacă mormântul e proprietatea ta). Azi, când am o livadă, mă întind uneori în iarbă, printre pomi, cu fața în sus și mă uit fericit la cerul pe care trec lent nori albi. Este poziția din care nu am unde să cad. Și din care nimeni nu mă poate alunga. Chiar și Dumnezeu, când îi inspectează pe oameni cu privirea de sus, zice, ajungând la mine: „Alex, acum, e și el în regulă. Are bucata lui de pământ.“
Ce gândire urâtă (ca toată gândirea marxist-leninistă), să susții că „proprietatea e furt“! Cum să fie furt?! Despre mine știu sigur că am petrecut mii de zile și nopți citind și scriind ca să ajung să-mi cumpăr o bucată de pământ. Pământul meu e plătit cu milioane de cuvinte, combinate în așa fel încât să placă semenilor mei, iar ei să mă plătească pentru ele (de altfel, cu sume foarte mici). Proprietatea nu e furt. Dar desființarea proprietății particulare e crimă.
Proprietatea tuturor e de fapt proprietatea nimănui. Toți vor să profite cât mai mult de ea, dar nimeni nu se simte responsabil de starea ei. (Familia din care provine soția mea deținea înainte de război, printre altele, la Valea Călugărească, un deal imens cu o plantație de viță de vie și un conac pe deal, cu ziduri groase și trainice și cu o pivniță vastă, de câteva sute de metri pătrați, cu boltă lucrată în cărămidă. În 1948 via și conacul au fost naționalizate, acesta din urmă ajungând sediul I.A.S. Valea Călugărească).
Am vizitat locul după 1989, când Domnița a dat o luptă juridică istovitoare, de mai bine de zece ani, pentru recuperarea proprietății familiei ei de origine. Fostul conac arăta ce se întâmplă cu o clădire bine construită atunci când ajunge „bun al poporului“. Clanțele elegante, de alamă, căzute sau furate, fuseseră înlocuite cu sârme care trebuiau agățate de cuie bătute în tocul ușii pentru a nu lăsa ușa să se deschidă. În locul geamurilor sparte fluturau folii de plastic, murdare. Acolo unde căzuse câte o placă de faianță cineva umpluse golul cu ciment așternut grosolan cu mistria. Treptele de la intrare erau sparte și descompletate, acoperișul avea găuri mari, prin pivniță se fugăreau șobolanii.
