Centenar Ion D. Sîrbu

Un sceptic ironic?

Dintre toți, cel mai aproape de inima mea a rămas I. D. Sîrbu.
Cu el dialoghez când mi-e greață, când mi-e ceață.

Paul Goma

La două întrebări aș vrea să răspund în cadrul conferinței mele:
1. dacă scepticismul ironic poate fi o grilă de lectură potrivită pentru opera lui I. D. Sîrbu și 2. în ce măsură este actual „bufonul Gary”.

Cu doi ani în urmă, într-o zi de martie, mergeam la Paris înarmat cu ultimele propuneri pentru un dicționar enciclopedic, La vie de l’esprit en Europe centrale et orientale depuis 1945, pentru a-i convinge pe colegii cu care mă angajasem la această lucrare, sub egida Academiei Franceze de Științe Morale și Politice, de pertinența ultimelor nume românești dintr-o „listă canonică”, să mă exprim așa, a gânditorilor din Centrul și Estul Europei. Dicționarul, în două volume, e prevăzut să apară anul viitor la Robert Laffont. Autorii aleși trebuiau să îndeplinească anumite criterii, stabilite de coordonatorii lui, criterii care aveau în vedere contribuția lor la spiritul european după 1945, dincolo de fosta Cortină de Fier. Printre propuneri erau: M. Cărtărescu și I. D. Sîrbu. Din păcate, Cărtărescu n-a fost acceptat ca „penseur” în primul volum, ceea ce m-a mâhnit. Criteriile estetice sau chiar estetizante au fost lăsate ceva mai la urmă, pentru volumul doi, unde erau incluse și teme mai largi, în care-și făcea loc creația artistică în general. Pentru criticii literari am dus chiar o bătălie ca să fie incluși la gânditori, deși nu știu sigur dacă am făcut bine. În orice caz, din dezbaterile noastre a reieșit că un gânditor are măsura întregului. Cu alte cuvinte, are ceva din omul integral atunci când partea este întru întreg, dar și când întregul se regăsește în parte, cum ar spune Noica. Am consimțit că I. D. Sîrbu este un gânditor, cu partea sa cu tot (adică, opera literară).

Să fiu mai sigur, m-am dus și la Heidegger, să văd ce înseamnă un gânditor. Și-am văzut că e un întemeietor de adevăr. Dincolo de autonomia valorilor există un imperativ categoric prin care acestea servesc la ceva mult mai adânc, la acest „humanus” ascuns și dezvăluit, în același timp, în gândire, care este adevărul. Nu mă refer aici la adevărul formal sau la cel epistemologic. Gânditorul este expresia timpului său, dar servește adevărul, iar adevărul e întregul (să-l parafrazăm pe Hegel), universalul. Aici universalul e temeiul, în sens heideggerian. În acest fel se depășește și tentația estetismului (academic sau nu), dar și un anumit fel de retorică a criticii literare.

Așa m-am întrebat care ar fi „umanul” lui I. D. Sîrbu, dacă are unul, de merită să fie acceptat ca gânditor (necunoscut astăzi în Franța!). Și am ajuns, pornind de la o mărturisire de-a lui din Jurnalul unui jurnalist fără jurnal (Scrisul românesc, Craiova, 1991, p. 8), potrivit căreia ironia e genul literar în care speră să rămână în viață chiar și după moarte, la ideea că luciditatea este consubstanțială libertății, iar ironistul e lucid și liber chiar și într-un mediu concentraționar. În acest sens, politica (pe care Sîrbu o compară cu cancerul), medicament amar care nu poate fi înghițit fără umor și ironie, nu poate fi evitată în lectura noastră. De la ironia ca gen literar, cheia prin care „bufonul Gary” vrea să fie citit, am ajuns astfel la ceva mai adânc, la ironia gânditorului Sîrbu în cetate. În felul acesta făceam dreptate deplină testamentului său.

Temeiul devenirii lui ca om integral (cu operă cu tot!) îl reprezintă mai întâi truda din cetatea Clujului filosofic al lui Lucian Blaga și Liviu Rusu, cea care i-a dat conștiința de gânditor. Înainte de a merge la Voltaire, la Hegel, dar mai ales la Kierkegaard și Nietzsche, m-am dus la Socrate, cum se duce lumea filosofilor și-am revăzut aici condiția umană a celui judecat și pus să bea cucută, pentru că pur și simplu dorea să facă din sine, prin ironie și dialog, un homo humanus. Sîrbu însuși își asemăna viața cu cea a filosofului atenian: „Sunt cutremurat mai ales la gândul că această Apologie rezumă, la esență, întreaga mea experiență de pușcărie, otravă, moarte, ea fiind adevărata litanie a anilor de celular sau lagăr” ( op. cit., p. 73). O existență tragică ar fi spus unii, un bufon fără rege, ar fi spus alții.

Prima mare ironie a filosofiei clasice a fost, așadar, a unui gânditor sceptic, profund uman: „știu doar că nu știu nimic”. Expresia nu trebuie luată ca un simplu paradox. Un paradox e neutru din perspectiva „umanului”. „Știu doar că nu știu nimic”. Voi știți? Îi întreabă el pe Meletos, Anytos, Lycon, poeți obscuri, retori și oameni de curte ai polisului. Știm. Cum știți că știți? Și ajunge la concluzia că nu știau, deși treceau drept cunoscători ai binelui polisului. De aici, de la scepticismul său ironic, i s-a tras tot răul, inclusiv închisoarea și moartea.

Sîrbu, ca și Socrate, poate fi înțeles ca un sceptic ironic. E un cetățean, iar ca cetățean nu încetează să gândească la polis, fără de care n-ar fi om în condiția cetății (zoon politikon). Adică să acționeze și să inter-acționeze cu „cetățenii” potrivit adevărului ca rezultat al gândirii. Și n-are decât o singură armă (ce armă avea Socrate în afară de ironie?), arma celor „oropsiți ai soartei”, cum spune Gary, cu care duce un război interior împotriva prostiei din cetate, „într-o epocă total antisocratică”, cum scrie el (sfârșit de secol XX), în care, culmea ironiei, „singurii și ultimii care mai aplică maieutica … nu au mai rămas decât anchetatorii și procurorii. Ei pot să scoată din oricine, orice, oricând, chiar și urletul modern și contemporan după cupa de cucută salvatoare” (op. cit., p.74). E Epoca de aur a cancerului generalizat.

Pentru scepticul Sîrbu există un singur adevăr: nu te poți salva individual în cetate decât cu umanitate cu tot. De ironie, ca și de adevăr, nu te poți ascunde, ea te vede oriunde așa cum ești. Lumea nu poate fi schimbată de filosofi, cum a crezut Marx (s-a văzut ce iese din utopiile care-o vor schimbată!), dar poate fi ironizată, în așa fel încât, din când în când, s-o forțezi să-și acopere goliciunea. Ironistul însuși se vede câteodată gol. Autoironia e o formă de autocontrol, de păstrare a lucidității. Când n-o mai ai, adică atunci când nu mai ești în stare să rostești adevărul, ți-ai pierdut luciditatea, iar cu ea, libertatea și rostul.

Proba marii ironii se dă în fața morții. Și confruntarea la propriu cu moartea, nu cu cea metafizică, i-a fost dată lui Gary cu ceva timp înainte de a împlini vârsta de 70 de ani. Căutător, ca și Candid, a celei mai buni lumi posibile într-o lume imposibilă, el devine, după cum mărturisește, din omul „vorbitor despre întuneric și moarte”, trăitor întru „întuneric și moarte”. Ironia e ultimul său gând care-i aduce la un loc viața și moartea, ca un bilanț existențial: „Vreau să-ți spun că mă consider destul de bine – și din inimă – pregătit religios pentru acest prag albastru peste care am început să și trec. Cred că din punct de vedere filosofic, acum, la 70 de ani ai mei (care este și vârsta morții lui Socrate! n.n.), pot spune cu ironie, că am câștigat absolut toate bătăliile mele teoretice, pierzându-mi desigur, viața, cariera, opera” („Scrisoare către Virgil Nemoianu”, Traversarea cortinei, Ed. de Vest, 1994, p. 535). Poate că acesta e gândul ce dă sens operei sale: o existență tragică drept testament. Pentru acest gând trebuie să-l iubim pe Gary. Omul acesta a făcut din el operă. A ridicat subterana la rang de idee, prin viața și moartea lui, cu creație cu tot, pierzând „viața, cariera, opera”. A creat opera, cu eticul și esteticul ei cu tot, pierzând… opereta! Câți au avut luciditatea asta? La ce ne-a folosit „rezistența” prin cultură, dacă după 1989 am trăit tot în peștera orbului? Am rezistat „întru” ce? Ce modele ne-am ales din lumea formelor lui Platon? Priviți cum arătăm astăzi! O libertate cu mațele pe afară. Mă întreb ce-ar zice Gary dacă ar vedea toate astea… El n-a fost un simplu „rezistent”. A fost un bufon bețiv, curvar, cârtitor, un pușcăriaș, un exilat, care a avut curajul să apere onoarea maestrului său, Blaga, să se opună realismului socialist, socialist fiind, și ceaușismului. Toate măruntele-i „păcate”, dacă nu sunt și ele doar niște mărunte ironii ale vieții, pălesc pe lângă grija cu care și-a adeverit umanul din el. În orice caz, la 30 de ani de la moarte, în „democratură”, gândul lui nu s-a încheiat, ci se adeverește în fiecare zi. Cine ar putea susține că bătrânul Gary nu e actual, cel puțin într-o parte a ironiei lui? Ce facem noi, cei de azi, în acest Isarlâk generalizat, aproape căzut în metastază, noi poeții și intelocrații care ne credeam liberi și lucizi în 1989? Ar trebui să ne privim, și nu numai „estetic”, în oglinda ironică a vieții și morții lui Gary. Iar dacă vedem că suntem goi, pe-ici, pe-colo, „prin părțile esențiale”, să ne acoperim goliciunea. Nu pot să închei decât parafrazând o urare celebră la 100 de ani de la nașterea și la 30 de ani de la moartea sa : Bufonul Gary a murit! Trăiască bufonul Gary!

Ionel Bușe

*

Anecdoticul reflexiv

La început a fost jurnalul… Jurnalul unui jurnalist fără jurnal. Ion D. Sîrbu se… îmbarcase one way ticket pe Arca Bunei Speranțe în după-amiaza zilei de 17 septembrie 1989. Mă aflam în sala mare a Teatrului Național din Craiova, în așteptarea gongului care să dea semnalul premierei spectacolului cu Arca Bunei Speranțe în regia regretatului, și el, Aureliu Manea, când pe scenă a apărut Emil Boroghină, directorul de atunci al teatrului, care a anunțat, spre stupefacția și tristețea publicului, că autorul, Ion D. Sîrbu, încetase din viață cu câteva zeci de minute mai înainte!… Era exact cu trei luni mai devreme decât ziua însângerată când la Timișoara au căzut sub gloanțe primii eroi ai revoluției, cum le spunem și astăzi, în semn de omagiu, deși asupra revoluției ca mișcare populară spontană, planează încă destule semne de întrebare. În anumite pasaje din jurnal și din alte texte Ion D. Sîrbu anticipase căderea regimului comunist și a Cortinei de Fier, în altele căina soarta românilor și era sceptic în ce privea ieșirea din marasmul istoriei.

După nici doi ani de la prăbușirea sistemului a apărut, la Editura „Scrisul Românesc”, volumul I al Jurnalului unui jurnalist fără jurnal. Îngrijitorul ediției, Marius Ghica, avansa și promisiunea publicării celui de al doilea volum. Au trecut însă doi ani până să apară respectivul volum, îngrijit de Elisabeta Sîrbu, tot la Editura „Scrisul Românesc”. Volumul I se subintitula „glose”, pentru ca al doilea să se erijeze în „roman politic”. Nu știm sigur dacă în conformitate cu manuscrisul, sau în viziunea editorilor. Volumul I prezenta trei secțiuni: Iarna unu: 1983-1984, Iarna doi: 1984-1985 și Iarna trei: 1985-1986. Ca și volumul următor, primul nu desparte secvențele decât prin asteriscuri – Sîrbu nu a notat niciodată în jurnal datele consemnărilor. Volumul II are ca subtitlu formula Exerciții de luciditate, sintagmă ce revine în însemnările autorului de câteva ori. Începe cu A patra iarnă: 1986-1987 și se încheie cu mențiunea Craiova, 1988-1989. Sfârșitul volumului II este pur și simplu premonitoriu și, totuși, nu atât de pesimist cum s-ar fi așteptat, poate, majoritatea cititorilor primului volum. Ultimele pasaje pot fi considerate, fără teama de a greși, un testament dureros-nostalgic al lui Ion D. Sîrbu, scris cu trei zile înainte de Paștile anului 1989. Data exactă a fost 30 aprilie 1989:

Și noaptea târziu – Joia Mare 1989 – realizez cu înfiorare și spaimă că am pierdut definitiv o mulțime de valori și realități ce făceau organic parte din ființa mea.

Am pierdut «colonia copilăriei», peisajul, apele, munții; am pierdut părinții mei, rudele, prietenii – dar și Cerul, transcendentul, substanțele și esențele cu care funcționam intelectual.

Am pierdut încrederea în filosofie, popi, politicieni; încrederea în convingeri, idealuri, valori-scop; am pierdut total încrederea în Omenire și Istorie – iar Europa o consider fum și amăgire de sfârșit de veac.

Am pierdut total mândria mea cetățenească, socială, ethnică, religioasă; îmi detest neamul și Balcania asta mi se pare o simplă scuipătoare a marilor puteri.

Numai încrederea în Limbă, Bunătate și Jertfă nu le-am pierdut. Prin ele, ca un copil, refac în fiecare zi jucăria asta care se cheamă SPERANȚĂ.” (Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, vol. II, ed. I, p. 304.) Totuși încurajator, răzbătător dincolo de dezolare și de durerea irecuperabilului, acest ultim cuvânt din Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, scris cu majuscule: SPERANȚĂ.

Simptomatic este și faptul că această cea din urmă notă de jurnal este precedată, în chip de moto, de două versuri din Lucian Blaga, atât de iubit de Ion D. Sîrbu:

Am pierdut, vai ce-am pierdut/ Vatră caldă, drum bătut…”.

Ce leacuri a căutat Ion D. Sîrbu pentru a-și îndulci amărăciunea? În afară de perfida, parșiva votcă, așa cum scrie uneori, a căutat o izbăvire vremelnică în vorbele de duh, în glumă, în rememorări cu iz anecdotic, și o compensare, o revanșă, în discuții intelectuale, în multe și captivante lecturi, în ironie și în sarcasme. Decompensat prin atât de greu imaginabila lui aventură existențială, Ion D. Sîrbu a căutat compensația prin scris. Însă vindecare nu, el a murit nevindecat…

Recuperarea prin povestire și prin anecdotic trimit atât spre înclinarea către logos, către audiență cu public, cât și către spiritul histrionic. Acesta din urmă nu i-a dat pace lui Sîrbu încă din tinerețea petrecută la Sibiu și la Cluj, nu arareori în compania maestrului și a marelui lui model, Lucian Blaga, cel care i-a spus odată că pe capul lui, al lui Gary, zărise tichia cu clopoței a saltimbancului. Anecdota, termen ce vine în românește din limba greacă (anekdota) prin filieră franceză (anecdote), semnificând la origine „lucru inedit”, nu „este utilizat în critica literară pentru indicarea investigațiilor de amănunt ale vieții interioare”, precum analiza, ci este o „Scurtă povestire, cel mai adesea veselă, cu final moralizator și cu un pronunțat caracter pitoresc, din viața de toate zilele, sau pusă pe seama unui personaj celebru. […]. Începând din Renaștere…, anecdota va ocupa un loc important în memorii, biografii etc., alcătuindu-se uneori șînț adevărate serii despre unele personalități disputate.” (Dicționar de termeni literari, Editura Academiei R.S.R., București, 1976, pp. 24-26).

Anecdotica lui Ion D. Sîrbu, disipată cu generozitate în jurnal, în scrisori și în romanele sale, se instituie într-adevăr ca un document biografic de certă importanță și valoare literară, întrucât secvențele pline de savoare, de umor, de ironie sau de nostalgie se adună într-o galerie de amintiri, evocări, schițe de portret cu serii de „personalități disputate”, unde figurează în primul rând Lucian Blaga, apoi Liviu Rusu, D.D. Roșca și alți clujeni, universitari iluștri, părinții lui, mai întâi Ioan Sârbu, miner destoinic și lider de sindicat la Mina Petrila, dar și scriitori precum Ion Agârbiceanu, M. S. (Marin Sorescu), A. P. (Adrian Păunescu), A.E. Baconski, Adrian Marino, Marin Preda, Eta Boeriu, Ștefan Augustin Doinaș, Radu Stanca ș. a. Nu scapă nici unele chipuri din zona penitenciară, asemenea lui Tudor Vornicu și lui Simion Cure, preotul cu care el a suferit împreună în pușcărie și în lagăre, un prieten cu care s-a întâlnit chiar și la Craiova și care a izbutit să emigreze finalmente în California. Nu sunt sărite nici personajele din cărți precum Caftangiu, Tutilă I și Tutilă II (din Adio, Europa!), apoi Limpi (Olimpia), Sommer, Profesorul sau medicul curant din Lupul și Catedrala. Dacă cercetăm doar volumul I din Jurnalul unui jurnalism fără jurnal ne convingem, fără dificultate, că anecdotica abundă…

În același timp un jurnal de lecturi, memorialistica lui Ion D. Sîrbu conține secvențe de mare pătrundere, forță și abilitate a discursului. Înclinarea spre observare, asociații și disociații ideatice, spre filosofare și analiză lucidă, toate acestea sunt ingrediente active, catalitice, ale textualității jurnaliere. Anecdotica, ironiile, sarcasmele sunt punctele coloristice și termice ale acesteia. „… Ironia este arma cu care mă apăr când scriu, genul literar în care sper să rămân în viață chiar și după ce voi muri.” (Jurnalul…, vol. I, p. 8). În afară de teama că va muri „nepovestit”, lui Sîrbu îi este pur și simplu frică să nu-i fie desființată ironia, singura lui armă de apărare în demersurile scripturale. „Transcriu, nu fără cutremurare și presentiment, o frază din J.F. Revel, La tentation totalitaire (p. 199)”, frază care, în idee, se regăsește și la Borges în Cartea de nisip. În traducere, funesta remarcă sună astfel: „Satira a lovit deseori în omul de litere, joc vechi care disprețuiește toate cărțile acelui timp în numele capodoperei pe care omul de litere nu a scris-o.” (Idem). În același timp, dincolo de frica de a dispărea „nepovestit”, de a fi uitat, dincolo de desființarea ironiei, Sîrbu era bântuit, ontologic, de angoasa dispariției Limbii, pentru care, ca și maestrul său, Lucian Blaga, avea un sacru sentiment cultic.

O expediție plecată să caute urmele limbii dispărute găsește într-un crater de vulcan doi tineri care, iubindu-se, redescoperă Cuvântul edenic. Dar greu cred că tinerii de tip nou mai au nevoie de cuvânt ca să se iubească. Mai degrabă, expediția respectivă, după ce caută inutil peste tot globul (și chiar în Cosmos), își aduce aminte că la Jilava, în secțiunea de femei, au fost uitate două gaițe valahe. Le caută, le găsesc: ele povestesc, bârfesc, se roagă și blesteamă în cea mai pură din limbile moarte.” (Jurnalul…, I, p. 9).

Așadar, pentru a mântui limba de moarte, crede Sîrbu, e nevoie de bârfă, de poveste și, adăugăm noi, de amintiri și de anecdote. Și mai e încă ceva: „Cuvintele pot să filosofeze singure, fără oameni, pe întuneric”, fiindcă ele ființează având sens în sine. Cei care l-au cunoscut mai îndeaproape pe scriitorul care a imortalizat Dansul ursului… românesc n-au uitat că atunci când se întâlneau cu el, mai ales pe stradă, Sîrbu debita cu fervoare bancuri, multe bancuri, și savuroase, și triste, și resemnate. Sau plonja în scurte tirade sub semn filosofic și multicultural. Pe lângă fervoarea culturală de certă clasă intelectuală, Ion D. Sîrbu se scălda și în neostoita fervoare ironico-anecdotică.

Ioan Lascu

*

Despre exilul interior

Mă bucur că sînt pentru prima dată la Craiova, sub semnul lui Ion D. Sîrbu, unul dintre scriitorii mei preferați. Mi-am gîndit intervenția plecînd de la conceptul enunțat de Monica Lovinescu, într-unul din volumele de cronici radiofonice. Comentatoarea vorbea despre posteritatea contemporană, e chiar titlul unei cărți ale sale. Ce este „posteritatea contemporană”? Toți scriitorii resimt o apăsare în vorbirea cu transparență, fără perdele, în fața contemporanilor, pentru că inevitabil se produc susceptibilități, inimiciții. O zicea și Gary, pe filieră populară: „gura bate curu’”. Poate că e mai bine să nu ne dezvăluim pînă la capăt, să păstrăm o anumită prudență, să nu ne punem rău cu unul sau cu altul. Și iată cum scriitorii își drămuiesc vorbele, nu apasă pedala talentului pînă la capăt, pentru a nu-și crea un disconfort social. Monica Lovinescu sublinia că, din fericire, autorii din exil nu au această problemă. Ei au posibilitatea de-a vedea ce se întîmplă, dacă sînt interesați de locul lor de baștină (iar cei mai mulți erau) și sînt liberi să se exprime cu toată energia, în mod răspicat, pentru că nu mai au nimic de pierdut, nimic de conservat și menajat. Așadar, exilul oferă o posteritate – e ca și cum vezi din urmă lucrurile care s-au întîmplat, s-au limpezit deja –, dar e o posteritate contemporană: ei au libertatea de-a spune pînă la capăt ce văd și ce cred. Nu trebuie să-și drămuiască vorbele, sau intensitatea lor ideatică.

Un astfel de concept poate fi preluat și transpus la Ion D. Sîrbu. Este, în opinia mea, singurul, sau printre foarte puținii scriitori din perioada pînă în decembrie 1989, care s-a aruncat fără rezerve în acest bazin al onestității acidulate. Cum de și-a permis el una ca asta? Prin ce se deosebea de mulți scriitori, ce-i stăteau aproape, cronologic, în epocă? Eram în perioada comunismului. Cenzura era devastatoare. Fiecare autor, cînd așternea ceva pe hîrtie, avea oarecum în minte – unii mai acut, alții mai palid – umbra cenzorului. La el și – din ce-am citit, din ce cunosc – la Paul Goma avem aceste două cazuri, foarte apăsate, în care autorii din țară și-au zis pe șleau: „Nu-mi propun să public! Știu că ceea ce am de spus nu va trece! Ca atare, eu vorbesc răspicat, iar cînd va fi să fie, dacă mă va mai citi cineva, foarte bine! Dar nu îmi arvunesc vorbele pe altarul cenzurii!“. Dacă pornești cu alte premise decît ceea ce există în jurul tău, ajungi firește la alte concluzii, la alte rezultate decît ce se găsește la fața locului. Sigur că Ion D. Sîrbu nu este un „sinucigaș„, el are tentative de publicare, precum și multe momente de amărăciune, cînd vede că ele eșuează. Are cărți mai prudente. Însă are totodată, în mod evident, scrieri concepute, din start, prin asumarea integrală a libertății. Pare că, în acele contexte, comunismul pentru el nu mai există, ca o frînă, ca un jug, l-a călcat în picioare și își afirmă, cu fruntea sus și cu o admirabilă demnitate, libertatea: libertatea de a gîndi, libertatea de a vorbi, chiar dacă nu va fi niciodată publicat. Și de aceea, cred eu, din postura de exilat intern – fiindcă de fapt n-a plecat din țară, spune la un moment dat că a avut o scurtă expediție în Occident și acolo simțea că se sufocă, nu poate să evolueze decît între coordonatele ferme de-acasă, în niște chingi, pe care trebuie mereu să le împingă și să le depărteze – și-a asumat faptul că nu va fi publicat cu ceea ce avea el mai important de spus. Și ce-a avut mai important se află în romanul Adio, Europa! și, mai mult decît acolo, ca impact de autenticitate, în corespondență, Traversarea cortinei, cu mesaje către I. Negoițescu, Virgil Nemoianu și Mariana Șora, în alte volume de scrisori, de asemeni admirabile, sau în Jurnalul unui jurnalist fără jurnal. Aici e cazul fascinant al lui Ion D. Sîrbu, care în bună măsură seamănă cu psihologia adoptată, spre exemplu, de Paul Goma. Disidentul de origine basarabeană a insistat apoi și pe un militantism deschis, de etică publică, unde a ajuns la confruntarea efectivă cu comunismul. I.D. Sîrbu n-a perseverat în direcția activismului social. Dar la temelia celor două atitudini există foarte multe asemănări.

Și ce vedem în aceste scrieri? Autorul constată o realitate a lumii întoarse pe dos, care îl sugrumă. El simte că se sufocă, înconjurat de falsitatea unui regim despotic, dictatorial. „La noi, absurdul pe scenă nu înseamnă decît copierea timidă a realităților cotidiene, așa cum sînt, așa cum nici o imaginație din lume, omenească, nu le-ar putea inventa. Dacă ar fi să-l pastișăm pe Ionesco, ar trebui să începem așa: «Pe o terasă de fostă cafenea, vreo zece rinoceri pensionari, de ambe sexe, beau obișnuitul surogat de cafea. Deodată, oroare: pe drum, în goană, tropotind și urlînd (sau: zburînd și rîzînd) trece… UN OM»./ Fiindcă, la noi, știm de mult că «le roi ne se meurt pas» și că Godot nu numai că a sosit, dar nici nu are de gînd să mai plece. Iar Ubu al XIV-lea își construiește Versailles-ul său.“

Izbucnirea de revoltă, în fața acestei realități oprimante, se concentrează într-o perorație împotriva ipocriziei și a demagogiei, pe care le întîlnește în jur. Pînă la urmă, sistemul, da, este opresiv, e construit de sus în jos, dar nu există doar o vină unilaterală. Doar a șefilor. Toți cei ce refuzăm să ne asumăm autenticitatea, să ne privim în ochi, să fim verticali, de teama consecințelor, fie că ne dăm sau nu ne dăm seama de acest lucru, intrăm în jocul ipocriziei. Și atunci vina este împărțită. Este răspîndită la un nivel mult mai amplu decît am crede. „Aici, la noi, toate calitățile sînt defecte și toate defectele sînt calități, între cuvînt și faptă există un divorț total, înscris ca zestre genetică în ereditate. Conștiințele (ca morală, politică, răspundere profesională) nu funcționează decît în ilegalitate, pe șoptite, după colț. Proștii sînt deștepți, lichelele sînt cinstite, ageamiii sînt cei mai pricepuți. Lumea bună e atee, dar ține la religie, sărbători, datini.“

Din păcate, însă, toate azimuturile sînt relativizate, în jurul său, de duplicitatea celor mai buni prieteni, a intelectualilor de frunte, pe care îi cunoaște, cu care se frecventează, mai ales în tinerețe, înainte de-a fi lovit de această disperare etică. Forța de impact a textelor lui Ion D. Sîrbu, pe lîngă libertatea interioară, pe care el și-a asumat-o și ne-o transmite, prin rîndurile postume, rezultă mai ales din faptul că nu ne vorbește din fantezii, din lucruri închipuite. Aproape la fiecare pas, el face apel la propria sa experiență autobiografică.

Nimeni nu scapă de judecata lui sintetică, memorabilă, explozivă: „Am răsfoit și Pavel Dan, parcă ar fi un Agârbiceanu cu trotinetă“. Iată și un colos stalinist, Mihai Beniuc. „Bătrînețea mea are o singură mîngîiere; îl văd zi de zi cît de total-prost-poet a devenit Beniuc; acum s-a însurat din nou, zice: «trebuie să mă îngrijesc, să am pe cineva care să-mi facă pomenirile, căci critica…». / Pe Blaga continuă să-l urască. Acesta a făcut gafa (în 1947) să-i citeze astfel un vers de-al lui Mihai: în loc de: «Pe unde mă-ntorc, pe unde mă duc / Lumea vuiește, șoptește / Acesta-i Mihai Beniuc / știe șase limbi și rusește». Blaga l-a citat așa: «știe șase limbi… Dar rusește»“.

Vedem acum mai limpede, la centenar, atuurile lui Ion D. Sîrbu. Vă spuneam, ca prim element, curajul, îndrăzneala de-a călca nonșalant în picioare miturile consacrate, de-a denunța sarcastic statuile șubrede. Al doilea ingredient: excelenta cunoaștere a realităților, din experiență autobiografică. Familiarizarea și familiaritatea cu „țintele“ pe care le vizează. Adaug încă o mare calitate: extraordinara virtuozitate lexicală. Sîrbu e un mare maestru al jocurilor de cuvinte. „Apa trece, adevărul rămîne“. Îi scrie prietenului Negoițescu o scrisoare în Germania și-i transmite: „La mulți ani cu sănătate, să vă dea Bonnul tot ce doriți“. Virtuozitățile se revarsă în șuvoaie, din tolba plină a povestitorului: „Regman (care e un mare calamburgiu) zice: Nego bea bier cu fugiții“. Alte exemple: „Mă tot gîndesc la macabrul calambur auzit la policlinică: «Avem o Apocalipsă după Ioan și o epocă-lipsă după Nicolae». Sinistru!“. „Strig tare: vivat Cenzor, scriitorii te salutant“. „Caravana latră, cîinii trec“. Sau o batjocură subtilă și savuroasă, de o clarviziune bulversantă: „În țara orbilor, Sartre e împărat“.

S-ar putea merge înainte tot așa, dar nu încerc să abuzez de răbdarea dumneavoastră. Ion D. Sîrbu era conștient că, pe vremea lui, șansele de-a fi publicat, de-a fi recunoscut și apreciat sînt mărunte, dacă nu chiar inexistente. A făcut unele tentative, apoi s-a descurajat, cu multă amărăciune, și și-a încredințat talentul manuscrisului, s-a lăsat pe seama postumității. La centenar putem să-i admirăm pe deplin harul artistic.

Laszlo Alexandru

*

Romancier al condiției umane

Studiile consacrate până acum lui Ion D. Sîrbu au scos în evidență, în marea lor majoritate, legătura ombilicală dintre dintre viață și scris, literatura propriu-zisă fiind analizată, atunci când s-a întâmplat să fie, mai puțin ca obiect estetic de sine stătător și mai mult ca „oglindă“ a personalității și a memoriei autorului. Și e firesc să fie așa, câtă vreme viața lui Ion D. Sîrbu, deși ancorată într-un context istoric bine determinat, pare să împrumute, spontan, tiparele mitului, reliefând profilul unui model moral oricând actualizabil. Iar scriitorul, după cum reiese din următoarea confesiune, pare să fi înțeles foarte bine motivul pentru care nu a mai apucat să-și scrie memoriile („literatura“ le asimilase deja): „Eu mi-am povestit viața de atâtea ori – trebuind de fiecare dată să mint puțin – încât acum nu mai știu nici eu care e adevărul. Pentru mine, viața nu mai e, nu mai poate fi deloc aceea pe care am trăit-o de fapt – ci aceea pe care am visat-o, am gândit-o, am creat-o eu. Și această viață nu tinde spre adevăr și istorie, ci spre poveste, mit sau literatură“.

Ion D. Sîrbu își exprima de altminteri în paginile jurnalului său, în răspăr cu practica literară curentă din vremea aceea, dezaprobarea față de „scriitura artistă“, într-un context în care literatura se îndepărta tot mai mult de realitate. Curajul strecurării „șopârlelor“, motiv de mândrie pentru mulți scriitori, devine obiectul ironiei necruțătoare a „jurnalistului fără jurnal“: „Roman în roman, mit în legendă, legendă în eveniment, mesaj în dresaj, sulemeneală în izmeneală. Trecutul e prezent, prezentul fuge când spre viitor, când spre înapoiul nepericulos, fără probleme pentru cenzură. Mortul nu e mort, învie mereu, se face crime, se face și dragoste, dar ea e mai degrabă ură, gimnastică ciobănească sau dans tematic de șantier. Îmi plac acești autori curajoși, ce scriu un vagon de vată ca să ambaleze în ea, undeva, o mică împunsătură la adresa turcilor“.

Trebuie precizat în acest sens că, deși recurge și ea adesea la repertoriul comun de teme și de procedee îngăduite (i.e. la parabolă și simbol), în partea sa cea mai rezistentă literatura lui Ion D. Sîrbu își trage sevele din filonul autobiografic, e o literatură „sinceră“ (și nu „evazionistă“) în cel mai elementar sens. Admirabil rămâne totuși faptul că această „sinceritate“ nu o împiedică să fie și de o expresivitate stilistică uimitoare și de o complexă substanță intelectuală, autorul îmbinând într-o formulă unică proza de idei cu confesiunea, notația de jurnal cu ficțiunea autobiografică, aforismul cu speculația eseistică, toate acestea fiind prinse în rama unei narațiuni evocatoare, menite a salva amintirea „anilor puși la CEC“ și a „vieții trăite în paranteză“.

Nu întâmplător, subtitlul celui de-al doilea volum al Jurnalului unui jurnalist fără jurnal („roman politic“) vizează de fapt global literatura lui Sîrbu (care e o literatură a condiției umane) și își găsește cea mai exactă justificare în următorul fragment confesiv: „Nescriind azi literatură politică nu înseamnă a nu te înregimenta: din contră, a scrie cărți ce nu pun probleme înseamnă a face jocul puterii care are interesul să despartă pe scriitor de poporul limbii în care scrie. Am fost toată viața împotriva amestecului politicii în artă și în cultură, sunt și azi partizanul despărțirii puterii politice, de stat și valorile civile, dar consider că politicul (s.n.), ca boală și destin, ca dogmă și libertate, trebuie să intre în discuțiile și soarta unor eroi, locuri, întâmplări. Am trăit periculos, scriu periculos: sunt o victimă a politicii, scriu cinstit și curat despre această necinstită și necurată politică“.

Gândind așadar scrisul ca pe o formă de acțiune politică, Sîrbu izbutește de fapt să concilieze în literatura sa, într-o viziune integratoare, tradiționalismul estetic al prozei sale lirice, mitic-arhaizante, cu „euphorionismul“ (utopie intelectuală edificată de I. Negoițescu și Radu Stanca în pasionantul lor epistolar de tinerețe), ultimul fiind reductibil la câteva componente caracteristice precum manierismul, estetismul, urbanitatea. Criticii au privilegiat în unanimitate cea de a doua direcție, intelectualistă, din literatura lui Sîrbu, considerând-o superioară estetic, infinit mai originală și mult mai complexă, fără a ține cont totuși de faptul că miza scriitorului a fost să discrediteze din punct de vedere etic inconsistența lumii moderne, atomizate, a „intelectualilor“ și a „oamenilor noi“, căreia îi va contrapune mereu valorile lumii vechi, organice, a țăranilor și minerilor.

Disprețuind fără pic de îngăduință comportamentul lamentabil al intelectualilor „de tip nou“, Sîrbu a exaltat însă în toată literatura sa intelectualitatea autentică, după cum observa cu acuitate I. Negoițescu, criticul care afirma totodată că opera scriitorului și-ar avea originea „nu atât în observație, cât în gândire“. Cu toate acestea, reflecțiile despre istorie și politică, filosofie și morală, stat și putere sunt prilejuite, de cele mai multe ori, de anumite observații sau fapte (diverse) din viața cotidiană. Iar anodinele observații factologice joacă în textele lui Sîrbu rolul unor indici de referențialitate, vivificând și conferind veridicitate abstracțiunilor, infinitelor nuanțări eseistice prin care adevărurile filosofiei, științelor, logicii sunt asumate existențial ori dezavuate, în funcție de adecvarea sau de inadecvarea lor la realitate.

Ca atare, atunci când se referă, de exemplu, la tragedia popoarelor, pe Ion D. Sîrbu nu-l mulțumesc doar explicațiile generale de ordin istoric sau politic. Cauzele ascunse ale răului sunt căutate și în cele mai concrete împrejurări ale propriei vieți, scriitorul însuși declarându-se, cu amară ironie, doctor magna cum laude în „victimologie“ și „claustrologie“ – științe practice, „suferite“, nu inventate de savanți, ci desprinse din cea mai concretă și mai crudă realitate. „Victimologia“ ar fi, astfel, disciplina juridică (opusă criminologiei) care se ocupă cu „depistarea și pedepsirea victimelor“, iar claustrologia – „o știință a închisorii, a stării de închis, ș…ț având grave legături cu morala și metafizica“.

Puterea, în general, este o temă frecvent întâlnită în cel de-al doilea volum al Jurnalului unui jurnalist fără jurnal – ceea ce e de la sine înțeles, având în vedere caracterul „politic“ al confesiunilor. În fața „poftei“ de putere ce devine drog, nu e valabilă – constată diaristul – opoziția pasivă. Omul trebuie să își caute un refugiu doar în propria sa gândire, dacă vrea să poată „citi“ spectacolul de circ oferit de popor Cezarului ca deviere aberantă de la raporturile normale individ-stat. În consecință, deși scriitorul afirmă undeva: „Mor împăcat – nu l-am aplaudat niciodată!“, el pledează de fapt pentru rezistența activă în fața opresiunii și asumarea sacrificului. Situația reală este, din nefericire, cu totul alta („s-au epuizat toate rezervele de caracter ale națiunii“), o idee reluată obsesiv fiind aceea că obediența, lingușirile victimelor creează tiranii. Sau, cum spune Sîrbu, în stilul lui percutant-sentențios: „Ajung doi inși – un prost și o lichea – pentru ca Puterea să fie servită“.

Lumea românească a ales și după Revoluția din decembrie calea minciunii și lașității oportuniste, așa cum a prevăzut cu amară luciditate scriitorul de origine minerească, ale cărui reflecții ne pun încă pe gânduri pe noi, cititorii săi din posteritate. Iată o secvență edificatoare, aleasă la întâmplare: „Un mitropolit – în serviciul securității noastre staliniste – ne va putea demonstra că numai făcând anumite concesii față de Putere a putut salva asta și asta, a putut proteja pe X și pe Y … [] Va veni cutare colonel cu lista celor pe care i-a ajutat și i-a salvat, cutare ministru al culturii va înșira curajoasele sale luări de cuvânt și înfruntări cu puterea, pentru apărarea publicațiilor, Uniunilor, așezămintelor culturale. O doamnă, bine introdusă în cercurile literare înalte din Capitală, mă asigură că alături de M.B., poetul partidului și autorul a nenumărate imnuri și ode adresate șefului nostru magnific, există un alt M.B., autor al unor poezii adevărate, de mare sensibilitate, durere și adevăr… [] Vorba lui Blaga: orice rahat, după ce se usucă, are dreptul să-și scrie memoriile sale de trandafir!“

Ion D. Sîrbu s-a stins cu puțin înainte de evenimentele din decembrie 1989, răpus de o boală necruțătoare. Citindu-i însă cărțile „din sertar“ la care a lucrat în ultimul deceniu de viață, trebuie să-i recunoaștem scriitorului nu doar talentul literar (valoare întotdeauna negociabilă, după mode și timp), ci și excepționala înzestrare intelectuală, de gânditor (nu numai) politic. Alături de Adio, Europa! jurnalul și epistolarul lui Sîrbu se înscriu în galeria celor mai reprezentative „romane“ ale condiției umane din secolul XX.

Antonio Patraș

*

Formația filosofică

Lămuritoare pentru destinul formației filosofice a lui I.D. Sîrbu rămâne excepționala lui corespondență privată, scrisă cu condei literar. „Sunt bucuros că am avut parte de profesori la care m-am uitat, totdeauna, în sus: [la fel ca ei, – n. O.P.] nu mi-am putut permite, în viață, derogări de la norma de caracter, fiindcă și la mine însumi, niște studenți și niște eleve trebuiau să se uite fără să le fie rușine… Mă tem însă că generația mea de dascăli e ultima din vechea, ardeleneasca școală de tip Blaj-Sibiu-Cluj“ (Opere. II: Corespondență, ed. de Toma Velici și Tudor Nedelcea, București, Academia Română & Fundația Națională pentru Știință și Artă, 2013, p. 1140. Către Liviu Rusu din Craiova, 7 octombrie 1980). Apartenența sa la dinastia filosofică din capitala transilvană îl urmărește peste ani, dându-i un certificat de noblețe în propriii ochi: „În somn, când scriu, când povestesc cuiva, mereu și mereu mă întorc înapoi în Cluj. Am ajuns – ca să nu uit – să vorbesc singur, ungurește și nemțește, mi-e atât de dor de septentrionul nostru, încât mă întorc pe stradă fericit când aud pe cineva vorbind cu accent de la noi“ (Ibidem, p. 1143. Către Liviu Rusu din Craiova, 7 octombrie 1980). I.D. Sîrbu vorbește aici nu doar de nostalgia după un anume meridian geografic, interzis lui multă vreme în mod expres, ci de o atmosferă intelectuală legată de speranțele sale de realizare ca universitar și filosof. Clujul este pentru scriitor Thebaida, cum spunea Mircea Eliade în legătură cu nostalgiile cioraniene referitoare la România.

În lumea controlului ideologic marxist și al cenzurii politice, a face filosofie nemarxistă după detenția politică era exclus. I.D. Sîrbu știa asta mai bine decât oricine. De aceea, a ales o cale care să îi permită să rămână în interiorul profesării unei gândiri libere de constrângeri exterioare, ferită de controlul altora. Nu a produs lucrări filosofice propriu-zise, dar a filosofat. „Dacă nu am creat filosofie, am fost, cu skepsis și onor, un tenace practicant al filosofării: în casa mea e cea mai mare concentrare de libertate, veselie și inteligență pe cap de locuitor din toată Oltenia. Chiar dacă zilnic fac acel unguresc utazás a koponyám körül [= călătorie în jurul craniului meu], prin poziția mamei și datorită dascălilor mei, posed o liniște interioară de invidiat. Sufăr, sufăr ca un câine, pentru multe – dar și suferința aceasta o consider un favor al lucidității mele…“ (Ibidem, p. 1149. Către Liviu Rusu din Craiova, 17 ianuarie 1981). Contrastul dintre exuberanța produsă în micul spațiu familial, intim, de exercițiul interogațiilor și evaluărilor lucide, pe de o parte, și depresia produsă de macromediul social nu poate fi decât firească în condițiile date. Dar el nu duce la exacerbarea unui sentiment al absurdului și al zădărniciei, ca în romanele existențialiste ale lui Albert Camus și J.-P. Sartre, ori ca în teatrul ionescian. Dimpotrivă, întărește un scepticism stoic, robust, al prozatorului, care își continuă exercițiul reflexiv în corespondență și în literatură, prima înlocuind societatea cu care autorul intră în rezonanță, iar a doua permițându-i să reconstituie lumea prin prisma unei alte înțelegeri, recuperatoare de sens.

I.D. Sîrbu se mărturisește a fi fost discipolul lui Liviu Rusu. El își amintește rolul formativ al seminarului condus de profesor într-o scrisoare îndreptată chiar către acesta. „Nu cred că am avut o bossă universitară deosebită, cred, totuși, că aș fi putut ajunge un dascăl bun. Ca om de catedră, acum îmi dau seama, mi-ați servit totdeauna drept model. Un model pe care, din păcate, l-am râvnit numai, fără să-l pot imita sau măcar ajunge din urmă. Va veni vremea când se va spune adevărul despre fostul Seminar de Estetică: fiindcă la acest seminar s-a format și cristalizat spiritul viitorului Cerc Literar de la Sibiu“ (Ibidem, p. 1153-1154. Către Liviu Rusu din Craiova, 14 martie 1981). Afirmația este una cu greutate și rezervă discuțiilor de natură teoretică din anturajul profesional al lui Liviu Rusu un rol seminal în conturarea celei mai importante solidarități de creație transilvane din lumea literară și culturală postbelică. I.D. Sîrbu nu trece peste ocazia ivită de a explica în ce consta performanța didactică a profesorului. „Ne-ați lăsat să vorbim, chiar dacă eram penibili sau total neinformați. Dar, cu tact, ați avut răbdarea să ne lăsați «să ne tăiem singuri sub limbă», adică să pierdem tracul luării cuvântului și să începem discuția. La aceste seminarii am început să practică, maieutica prin dialog, important era că discutam cu Oana, șOvidiuț Drimba, șRaduț Stanca, Stoichiță și alții – și nu cu dumneavoastră, care știați să rămâneți doar un simplu și discret public, animator din umbră, dar permanent responsabil cu busola și vântul din pupă. ș…ț Eu am susținut prima mea lucrare de Seminar cu o analiză a «tectonicii» (cuvintele «schemă», «structură», «sistem» încă nu apăruseră) din tragedia Othello de Shakespeare. Pur și simplu m-ați obligat să demontez un ceasornic și să prezint, în căutarea arcului, fiecare rotiță separat. Iată, și azi am rămas adeptul piesei ca orlogerie, ca lucru compus după legi tectonice și mecanice, severe…“ (Ibidem) Ceea ce le-ar fi dăruit profesorul la seminar ca metodă ar fi deci analiza critică metodică, sistematică.

Scriitorul mărturisește, cu un alt prilej, în mod deschis: „… de la Liviu Rusu am învățat că Estetica nu este numai o disciplină filosofică teoretică: ci și un codex normativ. (Ca și Etica, Logica, Epistemologia.)“ (Opere. II: Corespondență, ed. cit., p. 1132. Către Liviu Rusu din Petroșani, 3 noiembrie 1974) Acest lucru nu a putut fi realizat, datorită vitregiei împrejurărilor istorice, de fapt – mai exact – din pricina prigoanei la care a fost supus de dictatura proletariatului. De aceea, rana acestui gânditor deviat de la traseul firesc al unei cariere universitare în domeniul reflecției a rămas neînchisă. După cum îi scrie fostului său mentor, „… mă consider «izgonit» din Filosofie, pentru mine, Ea este zestrea cu care Dumneavoastră (și alți profesori distinși) m-ați împins spre «nu tot ce este real este și rațional»“ (Ibidem, p. 1174. Către Liviu Rusu din Craiova, 19 martie 1984). Cu alte cuvinte, moștenirea prețioasă lăsată autorului de către profesorii lui a fost instrumentul filosofic cu ajutorul căruia poate înfrunta iraționalitatea vieții.

Despărțirea de posibilitatea de a face filosofie serios, riguros și academic, a lăsat cicatrice adânci. I.D. Sîrbu îndeamnă: „Să recitim Candide, lumea asta este totuși cea mai bună din lumile posibile, că pe Kunigunda mea (Filosofia) au făcut-o poștă niște bravi eliberatori, ce importanță are?“ (Ibidem, p. 144. Către Eta și Puiu Boeriu din Craiova, 23 ianuarie 1983). Filosofia a fost deci dezonorată, prostituată, abuzată prin ocupația politică și ideologică sovietică. În confruntarea filosofiilor, în care marxismul reprezintă ocupantul, scriitorul se socotește printre învinși și își scrie rândurile „… din uitatele mele tranșee, în care putrezesc soldații acelui pierdut război filosofic, care a fost ridicola mea viață…“ (Ibidem, p. 28. Către Sergiu Al-George din Craiova, 9 februarie 1981). Viața lui a devenit ridicolă în momentul în care și-a pierdut posibilitatea de a-și împlini sensul și vocația.

Scriitorul a formulat el însuși exigențele unui demers filosofic autentic. El vizează în primul rând o conduită de elementară consecvență: „… nu ai voie în timpul unui quartet să-ți schimbi instrumentul, acuzând vioara că nu înțelege rațiunea de a fi a drâmbei“ (Ibidem, p. 33. Către Sergiu Al-George din Craiova, 9 februarie 1981). Apoi, situarea:“… filosofia (mai mult decât filosofarea de ocazie) cere o precizare apriorică a punctului de vedere și o precisă desenare a paralaxei între ale cărei brațe ne vom mișca. Ca în roman, autorul, înainte de a pune pe hârtie primul cuvânt, trebuie să-și precizeze poziția de pe care va vedea totul: de sus, privind demiurgic bietul furnicar; de aproape, fiind copărtaș, dinlăuntru, fiind quid se per dicitur percipitur“ (Ibidem, p. 29. Scrisoarea citată către Sergiu Al-George). Există și o etică a duelului filosofic pe care, dacă nu a deprins-o de la maeștrii lui, romancierul o va fi gândit pe baza lecturilor și a reflecțiilor proprii: „În filosofie, ca în orice duel, condițiile sunt și mai severe: să lupți cu arme egale, pe față, cu un adversar ce se apără, neavând ca scop decât onoarea cavalerească a acestei confruntări“ (Ibidem, p. 29. Scrisoarea citată către Sergiu Al-George). În fine, un alt principiu de înaltă exigență avut în vedere este acela al simetriei sau parității: „O analiză critică în filosofie nu poate să fie un simplu act de ceartă critică: nu poți ataca un filosof decât dacă accepți de a fi tu însuți un truditor (dacă nu posesor de sistem propriu) în ale filosofiei“ (Ibidem, p. 29. Scrisoarea citată către Sergiu Al-George).

Filosofia lui I.D. Sîrbu s-a strecurat în epistole.

Ovidiu Pecican

*

Născut cu un secol mai devreme

Ivit pe lume, acum un secol, într-o familie mixtă din colonia minieră multietnică a Petrilei, identitatea i-a fost hărăzită lui Ion D. Sîrbu dintr-un conglomerat etnic reflectat în polilingvismul familial. Această apartenență etnică difuză îl va determina pe Lucian Blaga să-și numească discipolul „orfan de limba maternă“ (într-un alt context, profesorul spunând despre el că este „un atlet al mizeriei“). Este vorba despre un orfan ce venise la viață cu trei limbi… materne și care fusese considerat în documente, pentru puțin timp, și copil… natural, până la regularizarea situației civile a părinților săi. Dar nu este mai puțin adevărat că el a fost și copil de trupă al activității comuniste în ilegalitate, din care cauză a fost trimis disciplinar, de regimul antonescian, în linia întâi a frontului de răsărit timp de 1001 zile. I-a plăcut lui, așa, de dragul automitizării șeherezadice, să le micșoreze puțin numărul, deoarece, în realitate, au fost mai multe cu 40, dar nu mai puțin lungi decât un habotnic post răsăritean pentru un „creștin cu taxă inversă“.

Pentru sergentul student Sîrbu, pe frontul din Răsărit nimic nou nu a fost, în afară de faptul că a participat la cucerirea Odessei, că a ratat de puțin atingerea unui important obiectiv… turistic (vizitarea localității lui Tolstoi, Iasnaia-Poliana) și că a fost prins de vârtejul dezastrului de la Stalingrad, unde a căzut temporar prizonier. Dotat cu o rezistență fizică și psihică impresionantă, el a străbătut în retragere sute de kilometri pe jos, în aproape jumătate de an, și a evitat groaznica încercuire de la Rostov, pe Donul deloc liniștit. Crezându-l trecut la cele veșnice, colegii de facultate s-au apucat să organizeze o pioasă ceremonie funerară „în efigie“, în cursul căreia au evocat, cu ochii scăldați în lacrimi, „figura“ marelui dispărut. În acest răstimp, „făcând pe mortul“, studentul întârziat pe front se apuca de serioase studii recuperatoare. În urma instaurării comunismului – odată cu toate relele ce țin de teroarea ideologică și psihologică, într-un climat endemic de suspiciune și delațiune –, urmează o perioadă foarte frământată în biografia lui Ion D. Sîrbu: lepădarea de ideologia comunistă, detenția politică, domiciliul forțat, interdicția de semnătură timp de două decenii și supravegherea până la moarte (și dincolo de ea, pentru o anumită perioadă).

Venind și rândul trupelor sovietice să se retragă de pe teritoriul nostru, așa cum se retrăsese și sergentul Sîrbu, acum în rezervă, de pe al lor, nu s-a produs și o ameliorare a represiunii din partea nelegiuiților legiuitori. Dimpotrivă. Arestat pentru omisiunea de denunț, Tribunalul, în numele poporului (nici nu se putea altfel) a hotărât în 1958, în unanimitate de voturi (tot în numele aceluiași popor, cum altfel?) să-l condamne pe „dușmanul poporului“ Sîrbu la închisoare corecțională. El ar fi fost autorul unei piese (de teatru) lipsă la dosarul penal, netipărită, nejucată, necenzurată, ci doar citată de martorii acuzării (nimeni alții decât credibila soția și doi incredibili prieteni cerchiști!). Proba vinovăției pentru o a doua planificată condamnare (ticluită în timpul ispășirii celei dintâi), inițiată de însuși sinistrul Alexandru Nicolschi, era fundamentată pe faptul că reeducatul în curs fusese sur-prins scriind versuri pe sticlă, în limbi străine. Deținutul Sîrbu comitea o dublă încălcare a regulamentelor penitenciare: nu numai că scrisese, dar o făcuse și în limbi suspecte. Inculpatul știa să vorbească – la nevoie, în șoaptă – în șase limbi (româna, maghiara, germana, franceza, italiana, engleza) și… rusește. Cred că altele ar fi fost bazele inculpării dacă ar fi fost sur-prins scriind în limba lui Stalin, unica în care ar fi fost admisă – dacă ar fi fost permisă – scrierea în închisoare. În orice caz, a suferit două condamnări diferite pentru aceeași acuză și în lipsa actelor doveditoare ca atare la dosar.

Din momentul ispășirii pedepselor, al eliberării din domiciliul obligatoriu și al mutării la Craiova, s-au desfășurat în jurul lui Ion D. Sîrbu filtre concentrice și adevărate „cordoane sanitare“ (filări, urmăriri, ascultări, înregistrări). Astfel, a început să se contureze portretul din față și din profil al „suspectului de serviciu“: cârtitor, subversiv, iredentist, legionar, evazionist, posibil fugar, idiot, nesimțit, rebel și nebun. Pentru „lucrătorii“ de la Securitate, simptomatologia nebuniei era evidentă, deoarece numai un dereglat psihic ar fi putut să aibă îndrăzneala să-i înfrunte fățiș, odată chiar în propriul sediu. Nu se găsea din partea lor o altă explicație pentru temeritatea (nicio posibilă confuzie în termeni cu temerea) și fermitatea convingerilor în fața tuturor amenințărilor. Puțin a lipsit să i se pună și diagnosticul de „autocefalie subacută“, de care va suferi personajul Candid Dezideriu. Din cauza necesității de întărire a efectivelor și a retrogradărilor umilitoare suferite de cei care mâncau o bucată de pâine albă pe seama lui, urmăritul a fost catalogat doar „idiot“ și „nesimțit“ din partea ofițerilor din Dolj aspru do(l)jeniți de la „centru“. Folosirea epitetului „nesimțit“ în rapoartele justificative frizează hilaritatea, dar exprimă grăitor mentalitatea temutei instituții: toată lumea trebuia să se poarte – și se purta – cuviincios și cu mult bun simț față de oamenii fără-de-legii. Desigur că securiștii nu își dădeau seama de valoarea literară reală a scrierilor sale când îi întocmeau mii de pagini de dosar, însă catalogarea lor ca fiind „secret de stat“ (!) le permitea cenzurarea, justificându-le abuzul și având acoperire în fața protestelor celui hărțuit timp de trei decenii. Câți dintre scriitorii noștri pot spune că opera le-a fost considerată „secret de stat“?

Potrivit logicii intolerante a aparatului represiv, Ion D. Sîrbu a rămas „suspect de serviciu“ cu final deschis bănuielilor și dincolo de moarte. El își merită din plin posibilul epitaf la care se gândise și cu care se prezintă în fața posterității: „trecătorule, nu mă judeca după cele ce le-am făcut, ci după cele ce le-am refuzat a le face“. Adus pe lume sub semnul unui paradox pe care singur îl (d)enunță, deoarece îi reproșează mamei că l-a născut cu un secol mai devreme, într-o țară care nu îl accepta și într-o lume pe care el o refuza, Ion D. Sîrbu a fost omul și scriitorul care a pus totul la bătaie, în numele unor principii morale ferme. Și aceasta deoarece, în toate situațiile limită în care s-a aflat, „măgarul Gary“ a ales calea adevărului, a cinstei și a dreptății în locul îndreptării neabătute pe drumul societății socialiste multilateral dezolate. Cel care a fost de fapt „catârul Gary“, plin de curaj și de frică, și-a înfruntat călăii cu luciditate, cu demnitate și cu ironie, știind mai mult ce nu voia decât ceea ce voia.

Înzestrat cu o fibră morală profundă, Ion D. Sîrbu nu s-a făcut de râs în viață și s-a despărțit de trecut râzând, așa cum învățase din estetica marxistă (curs scurt). Este râsul catharctic al unui revoltat care nu a asistat, privitor ca la teatru, la comedia istoriei, ci, asemenea unui alt Gulliver rătăcit în țara oamenilor mici și sus-picioși, a devenit el însuși un erou de tragedie peste care au dat de-a valma ghinioanele istoriei. Dar arta sa în a râde a depășit cadrele esteticii, frizând limitele unei adevărate ontologii. Se considera ca făcând parte din familia învinșilor spovediți în maniera lui Panait Istrati și dorea cu ardoare să nu plece la cele veșnice nemărturisit. Cu doi ani înainte de a se sfârși, el își declara intenția de a începe redactarea memoriilor, adică de a-și scrie ultima parte a operei cu propria-i viață. Dezideratul lui… Dezideriu Sîrbu de a-și începe la bătrânețe scrierea memoriilor era datorat faptului că el considera că doar viața-i va rămâne adevărata sa operă.

Ba a mai lucrat și la opera altora, fără să știe, traversând cândva o întâmplare interesantă. Astfel, cel mai tânăr conferențiar din universitățile românești și cel mai bătrân miner din țară (după ironica autocaracterizare) s-a angajat în 1937 la uzina de reparat utilaj minier din Petroșani. Acolo, a lucrat, la secția de turnătorie (un mediu incandescent și toxic de care nu va scăpa niciodată!), la niște ciudate forme trapezoidale, ininteligibile pentru el. Erau un fel de romburi, de prisme, despre care habar nu avea la ce serveau. Ulterior și-a dat seama stângaciul ucenic că șlefuise module pentru Coloana fără sfârșit, care fusese proiectată și lucrată în orașul minier. Astfel a devenit un ucenic la clasici și, fără să știe, un modest coautor al celebrei opere brâncușiene… Masa tăcerii i-a fost cu totul străină pe tot parcursul agitatei existențe.

Cunoscător temeinic al istoriei filosofiei, Ion D. Sîrbu a câștigat toate bătăliile pe fronturile teoretice, și-a împlinit, în alt fel, toate profețiile politice, dar nu a fost fericit. De când avea în buzunar „ordinul de chemare“, cel pe care îl putem numi „memorialist fără memorii“ se simțea eliberat de literatură și „aproape de Otopenii de Dincolo“ (probabil că făcea aluzie la un fel de Ortopeni, la un Dincolo unde se dă ortul popii). Bilanțul existențial și-l face tot în stilul ironic ce îl definește până în ultima clipă, cele mai bune cărți ale sale rămânând, neîndoios, tot acelea nescrise. Inversând înțelesurile unei fraze spuse lui cândva de bunul prieten Sergiu Al-George – „Unii pleacă și mor, alții mor și pleacă“ –, pot încheia afirmând că unii pleacă și nu mor, în timp ce alții nu mor și pleacă. Cu alte cuvinte, împrumutate de altundeva, nu mor caii când vor câinii… La centenar, Ion D. Sîrbu este plecat, dar încă nu moare.

Vasile Spiridon