Cred că, dintre particularitățile spiritului lui Ion D. Sîrbu, cea mai stranie este acea nefirească răceală, „obiectivitate”, a reflecțiilor sale despre o societate și o literatură română care i-au fost deseori vitrege. Obiectivitate pe care îi place să o numească luciditate și să o definească, se știe, drept libertatea celor lipsiți de libertate.
Nu am intenția – mai ales acum, la centenar – de a minimaliza drama izolării, a marginalizării, dacă nu oficiale, măcar oficioase, Sîrbu a avut parte de un surplus de pedeapsă, după pușcărie: mutarea, mai mult sau mai puțin forțată (informațiile despre aceasta vorbesc, mai degrabă, despre salvarea fostului deținut politic, de către regizorul Călin Florian) la Craiova, într-o funcție, nu neapărat pompoasă, dar nici neînsemnată, de secretar literar la Teatrul Național. Această ieșire din circuitele culturale ale Clujului sau Bucureștilor – din care făcuse parte, înainte de detenție – ar fi putut frânge nu numai destinul omului, ci și pe cel al operei.
Opera, de altminteri, este fantasma care l-a obsedat pe toată durata unui deceniu, 1980-1989, de dialog epistolar asiduu cu congenerii săi. Unii, prieteni de tinerețe (ca Ion Negoițescu, Deliu Petroiu, Eta Boeriu), alții, vag cunoscuți prin Bucureștii anilor 1970 (ca Virgil Nemoianu), iar alții, întâlniți exclusiv pe calea scrisorilor (cum a fost Mariana Șora). „Personajul se simte hăituit” scrie Virgil Nemoianu într-un text de escortă al volumului de corespondență Traversarea cortinei. De Securitate, firește, dar și de obsesia că va muri înainte de a-și finaliza proiectele, de a le închega într-o Operă. Sîrbu scrie, deci, continuu, iar prietenii săi sunt bombardați cu informații despre diferitele faze ale manuscriselor sale, în drumul de la masa de scris la editură, tipografie, până în standurile librăriilor.
Conștient de bizarul anacronism al scrierilor sale, Sîrbu are pragmatismul de a-și accepta situația. Concepute în anii 1950, multe din operele sale ar fi fost novatoare, dacă ar fi fost publicate atunci, însă au fost surprinse de evoluția diferită a literaturii române după dezghețul anilor 1960. Nu crede că șaizeciștii sunt vinovați de a fi ocupat locul generației sale (generația pierdută, cum i s-a spus). În schimb, îi acuză pe scriitorii din ultimul deceniu ceaușist – în special pe optzeciști – că scriu o literatură histrionică. Gary prețuiește experiențele formative, care pecetluiesc un destin și-l înscriu pe o traiectorie spirituală. În numele acestora, face distincția între literatura suferită (cea născută dintr-o asemenea experiență) și cea nesuferită (în care autorul „vorbește din cărți”). Orgoliul creator al lui Sîrbu, prin urmare, nu este de a scrie altfel, ci de a scrie despre altceva. Romanele sale sunt ample parabole pornind de la mituri, piesele sale de teatru sunt încărcate de epic și de ardelenescul docere: un model literar care s-a dezvoltat paralel cu cel postbelic, în raport cu care scriitorul se simte defazat, anacronic…
Sîrbu este, altfel, omul convingerilor morale definitive. Nu acceptă convertirile, care i se par pasibile de oportunism. Are cuvinte aspre despre Sartre, pe care-l numește undeva „marele chior, rege într-o Franță a orbilor”. Nu-i plac nici reprezentanții generației 1968, pe care îi vede ca pe niște fii răsfățați de mari burghezi, avizi de publicitate, gata să mizeze oricând pe o altă „carte”. Îl dezgustă și staliniștii români reciclați, pe care-i urmărește cu sagacitate în încercările lor de a-și întoarce pe dos biografia.
Voiajul pe care-l întreprinde în iarna lui 1981 în Vest reprezintă o experiență de două ori amară. Sîrbu nu este un antioccidental (deși îi acuză pe europeni pentru ușurința condamnabilă cu care ne-au trădat la Yalta), dar, ca și Noica, deplânge confuzia și despiritualizarea societății de consum. Confortul occidental – pe care-l apreciază (pentru că e util, vezi permanentele sale cereri de pixuri nemțești) – a înecat cultura, spune el, transfor-
mând-o într-o marfă. Adevărata cultură s-a refugiat într-un cerc restrâns, marii scriitori recoltează doar succese de stimă, iar arta și-a pierdut potențialul catarctic și educativ (ceea ce aduce, inerent, confuzia de valori).
Din Isarlâk, Gary fuge în singurătatea paginii scrise sau tipărite, închizându-se într-un ermetic refuz cultural, asemenea unei inhibiții de protecție. Un refuz profilactic, încăpățânat, care l-a ferit de declasare culturală.
Există, dincolo de latura „corozivă” a lui Ion D. Sîrbu, și o alta, care explică nevoia de a-și crea, prin sistematicul exercițiu de luciditate, asemenea inhibiții de protecție. Lectura Scrisorilor către bunul Dumnezeu, mai ales, ne dezvăluie această fațetă duioasă, sensibilă și ușor nostalgică a personalității sale. Scrisorile către Horia Stanca, bunăoară, sunt încărcate de afectivitate, de o nesfârșită delicatețe, ca și cum scriitorul trecut prin Infern ar privi duios către corespondenții săi, rămași în Paradis… Sîrbu simte (mai corect spus, resimte) povara istoriei și îi fericește epistolar pe foștii colegi, pe care îi presupune feriți de experiențe… sisifice. Față de Eta Boeriu are o afecțiune aproape paternă, parcă prevăzând fragilitatea interioară a celei ce avea să dispară atât de neașteptat. Atletul mizeriei, cum îl poreclise Blaga, se dovedește, în aceste împrejurări, un demn atlet al suferinței, de care, cavalerește, vrea să-i ferească pe cei apropiați.
S-a făcut observația că Gary Sîrbu secretă o enormă sete de confesiune. Jurnalul nu o satisface integral și astfel se naște corespondența. Pe lungi perioade de timp, e un epistolier impenitent. Când abandonează, revine precipitat, cu teama de a nu fi rupt o relație fragilă. Scrisorile ne dezvăluie cauza acestei maladive dispoziții confesive: singurătatea, prozaica și ucigătoarea singurătate. „De luni de zile nu am văzut nici un coleg de breaslă. Nu mă caută nimeni”, îi scrie lui Nicolae Boeriu, pe 20 ianuarie 1985. Alungat din paradisul cultural al Clujului în Isarlâk-ul craiovean, el își recompune un iluzoriu paradis epistolar, un „Cluj” fictiv, de hârtie. În care, însă, ca măsură de protecție, nu-i invită decât pe cei aleși…
Apocalipsa lui I.D. Sîrbu este și ea, într-un deceniu sufocat de naționalismul ceaușist, specific națională. „Citesc Supplexul lui David Prodan, simt că soarta noastră este să tot scriem la supplexuri către niște împărați indiferenți; ne prefacem că țara e bolnavă, dar ea mi se pare moartă, ca șeful de acela de trib congolez”, îi scrie aceluiași Nicolae Boeriu. O imperioasă conștiință de martor îl stăpânește pe acest dascăl luminist ardelean. Refuzându-i-se libertatea, și-o află în luciditate, în tenacitatea acestor nenumărate scrisori: supplex-uri care nu vor dărâma sistemul, dar îi vor supraviețui, depunând mărturie…
Scrisorile lui Ion D. Sîrbu către Deliu Petroiu sunt la fel de bogate în detalii despre structura interioară a atletului mizeriei. Corespondența timișoreană a scriitorului, întinsă (cu pauze mari) pe perioada 4 mai 1944 – 18 decembrie 1988, conține o mărturie directă a evoluțiilor lui Gary în perioada de dinainte de arestare, cunoscute până nu demult doar din reconstituiri ulterioare, la mâna a doua.
Gary e, de fapt, același, înainte și după. Același spirit caustic, de o contagioasă vervă negativă, îmbinând, cu o deosebită poftă de viață, comicul (afișat) cu tragicul (asumat). „Măgarul Gary” e în anii 1950, un cal de curse, așteptând încordat pocnetul de start. Care, pentru el, va veni târziu. E redus, în consecință, la o chinuitoare pândă, în nesiguranța locului de muncă, a domiciliului, a sentimentelor, căutând breșe în zidul ce se strângea în jurul lui. Clujul – hélas – i se pare detestabil (îl descrie… ca pe un Isarlâk avant la lettre), se pregătește să fugă din țară cu alți „cerchiști”, se clatină moral când Negoițescu, Doinaș și Regman se înscriu, în 1946, în partidul comunist, se târăște la defilările oficiale obligatorii, ori în căutarea pâinii și a cartofilor… Gary părea, cu toate acestea, pregătit să reziste tăvălugului, dacă nu cu luciditatea de mai târziu, măcar cu un soi de umor negru, ardelenesc.
Un moralist, o conștiință literară care ne face să privim cu mai multă comprehensiune „ființa morală” (cum spunea, ironic, Nichita Stănescu) a scriitorului român.
Nota redacției: În acest număr publicăm câteva din comunicările de la Colocviul dedicat „Centenarului Ion D. Sîrbu” de la Craiova, 27-28 iunie.