Versuri de Marcel Mureșeanu

„Omul care râde“
Cum să știu eu ce-i în Univers
dacă nu știu ce-i la doi metri
sub picioarele mele!
Cu atât mai perfectă-i ignoranța
Cu cât e mai adâncă.
Vedeți spânzurătoarea aceea de acolo?
În ea voi atârna dacă nu recunosc
că ignorața este Regele Lumii!
Dar înainte voi intra în închisoarea ei,
voi fi despuiat de întrebări,
iar ștreagul mi-l voi pune singur
de câte ori vreau.
Ucigașii mei vor fi mereu lângă mine
și-mi vor schimba așternuturile.

Alb

Doamnei Irina Petraș

Altădată de Bobotează crăpau pietrele
și urlau lupii de bucurie, divizii întregi
de oameni de zăpadă băteau pasul pe loc,
vântul lua în răspăr minaretele ninsorii,
nici vorbă să umble cineva prin lobodă,
câinii însoțeau săniile cailor,
vulpile se urcau pe umerii muierilor.
Săgeata se frângea în zbor.
Se primeau primele scrisori din țările calde,
Cocostârcul șchiop adormea la geamul bucătăriei,
se citea Ovidiu și se recitea Război și pace.
Pe funii de gheață se mergea de la o casă la alta,
dar nici atunci nu recunoșteam că suntem fericiți!

P.S. Ah, câte comete și-au băgat coada unde nu trebuie!