Florina Ilis e o autoare relativ atipică în promoțiile mai noi de prozatori autohtoni, prin mizele înalte ale scrisului său și, totodată, printr-o ambiție de construcție epică exercitată pe suprafețe narative ample. Cartea numerilor are aproape șase sute de pagini, distribuite în cincizeci și două de capitole, intitulate după „deschiderea” lor. Dacă unul începe cu propoziția „Mama mea, Ana, mă înfășurase strâns”, el va avea titlul Mama mea, Ana; și așa mai departe. Adesea, pe parcursul romanului, încheierea unuia dintre capitole este reiterată, într-o scenă diferită, dar cu aceleași cuvinte, în debutul capitolului următor. Această structură de continuum romanesc segmentat parcă anume pentru a fi reluat nu devine totuși artificială, „pusă cu mâna”, Florina Ilis țesând neobosită (ca unele dintre personajele ei feminine) o intrigă ramificată și proiectată pe mai multe generații biologice și epoci istorice; și nu numai în Ardeal, cum s-a scris, ci pe conturul României Mari.
Vatra satului fiind centrul acestei lumi ficționale, satul se afă în zona Crișanei, iar lumea se întinde în toate direcțiile urmate de personajele semnificative: pe frontul „rupt” de la Iași din 1944, în Bucureștii epocii lui Ceaușescu, în Rusia sovietică a lagărelor, în Balta Brăilei unde torționarii români nu se lasă mai prejos, înapoi în Ardealul monarhiei austro-ungare și al armatei chesaro-crăiești… Dacă Varujan Vosganian, în Cartea șoaptelor, înfățișa o uriașă comunitate etnică strânsă la un loc și trimisă la moarte într-un scenariu monstruos, de genocid, în Cartea numerilor Florina Ilis proiectează comunitatea ținându-se, pe cât posibil, de pământul și rosturile ei, sub presiunea unei istorii agresive, a dezrădăcinării și alienării. Ambele romane au o dimensiune de frescă și sunt compuse prin juxtapunerea aparent aleatorie (dar lucrată atent) de evenimente și istorisiri, fapte și date recuperate dintr-o simbolică arhivă a unui neam. Ilustrativ în acest sens, și nu numai la nivelul intrigii, ci și la cel al compoziției, unul dintre personajele cărții de față își ia, cu de la sine putere, sarcina de a scrie un roman. Va fi un roman rural, în bună măsură, unul istoric și social prin chiar componenta lui realistă; și el se va închega cu greutate, abia după pragul în care istoriile și povestirile unor martori credibili (creditabili, ar spune naratologii) vor da sensul general și culoarea locală. Până la un punct, ambiguitatea creată de strategia narativă e perfectă. Nu știm cine narează și din ce perspectivă, al cui e romanul care se scrie sub ochii noștri și dacă el este același cu Cartea numerilor. Treptat, atribuirea funcției narative și manifestarea ei concretă devin tot mai limpezi, Florina Ilis punând colectarea și transmiterea de istorii pe umerii unui personaj masculin, în mod evident depășit de complexitatea și anvergura reconstituirii. Dacă lucrurile nu erau îndeajuns de complicate, iată că apare în carte și un al doilea scriitor de roman, care dorește a avea succes prin dezvăluiri picante despre familia sa: genul de roman autobiografic mizând pe curiozitatea publicului. Romancierul avid de glorie este și el din neamul întins și ramificat ca o coroană de arbore; iar naratorul acreditat nu uită să-i afle și să-i prezinte istoria.
Materializarea unui asemenea proiect epic a fost, prin urmare, una extrem de dificilă. Florina Ilis a reușit performanța de a-și „topi” complicata structură a cărții într-o curgere uimitor de naturală, de „firească”, a secvențelor. Totul are legătură cu tot, dar acest sens al unei cauzalități multi-direcționate și al unui întreg organic supus presiunii istorice și fărâmițării biologice nu se poate obține decât spre finalul din Cartea numerilor, după o meticuloasă și laborioasă strângere a firelor. Autoarea are o răbdare incredibilă în a construi varii scene, cu un număr mare de personaje, urmărite la fel de atent, și de a crea cu ele cadre și contexte micro și macro-sociale, de petite și grande histoire, înlăuntrul și în afara neamului „mic”, de români ardeleni, precum și în interiorul și în exteriorul neamului „mare”, de români amestecați cu ungurii, cu nemții, cu rușii, cu țiganii. Ca și cum atâta diversitate etno-lingvistică nu ar fi fost suficientă, naratorul creditabil, colecționar de istorii și întâmplări, ca și romanciera din spatele lui, care semnează pe copertă, oferă spre finalul cărții și un „rol” italian. Un român plecat în Occident și revenit ca investitor, numit Italianul de oamenii satului din Crișana, amestecă limbile într-un mod savuros (precum un fost talentat fotbalist al nostru, Răducioiu, care după câteva luni de joc în campionatul italian, uitase o bună parte din româna de acasă). Comicul va avea, aici, o ușoară pantă spre grotesc, scena amplă a sărbătorii satului, din anul Centenarului, sponsorizată și de Italianul mai curând veros decât generos, fiind văduvită de prezența lui, dar prilejuind o defilare a notabilităților surprinse într-un cadru festiv.
Mereu atentă la structura familială și comunitară, Florina Ilis își țese, spuneam, cu o inepuizabilă răbdare fiecare dintre cele cincizeci și două de capitole din impresionanta ei frescă. Marius Miheț, într-o bună cronică din România literară, a remarcat deja „ruperile de ritm in slow motion” prin care unele scene devin „prezent plastic al narațiunii”. Plasticitate au și frecventele tablouri de natură, de atmosferă și, așa zicând, meteorologie. Natura văzută de aproape, cerul care se umple de nori, noroiul sau zăpada de pe ghete, bucata de pământ cu iarbă oferită de un bunic căruia i s-a luat pământul la Colectivă unui nepot care poate va avea mai mult noroc în viață, în fine, animalele de vânătoare, caii și câinii, și cele vânate, cerbii, mistreții, fazanii, apoi rândunicile care zboară în toate părțile, neobosite, frunzele care foșnesc într-un fel anume când vântul bate și seara se lasă, noaptea în sat sau în pădure, cu complexul ei sonor și imaginativ: toate acestea compun o a doua istorie (să-i spun: naturală) suprapusă celei sociale. Prozatoarea poate face dintr-una conturul sau filigranul celeilalte, ba chiar un element de dramatizare. Ca la Thomas Hardy, natura e focalizată pentru a fi semnificată în chiar cursul desfășurării intrigii spre un deznodământ. Drumul unui vânător experimentat, cu fetița lui recuperată de peste granița impusă prin Dictatul de la Viena, prin păduri și coclauri, pentru evitarea patrulelor ungurești, devine nu un parcurs inițiatic, cum s-ar fi străduit să realizeze un romancier cu mai puțină experiență, ci unul în regim realist. Nu doar la figurat, ci și la propriu, naturalul și socialul fac una în Cartea numerilor, istoria devastatoare și timpul neîndurător cu oamenii erodându-le lent; și reliefându-le dramatic.
Galeria de personaje e aproape spectaculoasă, în sensul unei diversități tipologice greu de obținut. Florina Ilis conturează fiecare personaj (mai puțin pe cele episodice) din tușe succesive, proiectându-l pe pânza evenimentelor la un moment dat și „regăsindu-l” apoi în alte secvențe epice, într-un „direct” al acțiunii la care participă sau într-o relatare a altuia. Personajul devine astfel unul în trei dimensiuni, de un realism unificat cu autenticismul – iar reușita remarcabilă a Florinei Ilis este aceea de a construi diferite tipuri umane, nu numai unul. Bătrâni și copii, adolescenți avizi de viață și pensionari scârbiți de ea, bețivi și turnători la Securitate, femei rasate din Oradea interbelică sau din Clujul postbelic și țărănci „simple”, cu mâinile muncite, vânătorul pomenit și moașa satului, o vrăjitoare și țiganii care trec cu șatra, puberii de la o casă de copii și zbirul lor, activiști comuniști cu rang înalt și foști deținuți politici zdrobiți fizic și psihic în închisoare, un sculptor, doi scriitori (i-am văzut la lucru), Ceaușescu însuși și Elena lui (cuplu văzut însă puțin prea caricatural): toate aceste personaje, și altele, atestă nu numai ambiția epică a Florinei Ilis, ci și o paletă caracterologică bogată.
Cartea numerilor e unul dintre cele mai bune romane ale generației noastre încă-tinere.