Marin Preda este, probabil, cel mai important scriitor român apărut, format și celebrat în epoca postbelică, mai important, mai cunoscut și mai reprezentativ decât Nichita Stănescu, de pildă, fie și numai pentru că un prozator are un public mult mai larg și mai divers decât un poet; asemenea comparații n-ar trebui făcute și nici nu le-aș sugera dacă n-ar mai interveni și „cazul” Marin Preda, adică circumstanțele complicate și nelămurite ale morții sale, deși amândoi – și Preda, și Nichita – au contribuit la pregătirea dispariției lor, dacă nu și-au pregătit-o cumva prin teribila maladie a artiștilor sortiți să trăiască în vremuri sumbre, în cușca unui regim despotic: alcoolismul. Mariana Sipoș, o scriitoare cunoscută și o jurnalistă care a făcut mai multe anchete în cauze delicate ale unor scriitori români contemporani precum Marin Preda, Paul Goma sau Mioara Cremene, reia cartea sa din 1999 consacrată lui Preda și îi adaugă pagini noi, progresând în câteva direcții și menținând astfel trează atenția publicului asupra acestei zone de umbră și de suspans în care se aduce în fața cititorului dosarul vieții și mai ales al morții unor mari scriitori, amplu dosar care se regăsește în probabil toate literaturile țărilor din Est, în a doua jumătate a secolului trecut: e suficient să ne gândim la scriitorii marii țări vecine unde istoria acestor dispariții începe mai demult, cu cazul unui poet care a întrupat la început imaginea noului scriitor din noua lume fără clase: Vladimir Maiakovski. Acest proces inevitabil de clarificare, care a întârziat chiar prea mult, cuprinde ca un tăvălug toate cazurile similare sau susceptibile să fie asimilate acestora; așa a fost și cazul morții marii speranțe poetice care a fost Nicolae Labiș, poetul-cult al generației mele, care ne-a prins în clasele liceului – elevi și profesori laolaltă – și ne-a insinuat la urmă sentimentul pe care unii dintre colegii mei de generație l-au trăit în mod concret: literatura este o ocupație departe de a fi ferită de riscuri de toate felurile.
Mariana Sipoș reia urmele cercetărilor sale expuse în cartea din 1999 și îi adaugă noi pagini, câteva precizări și note, dar se ferește să meargă mai departe, acceptând astfel sugestia care a venit din mai multe părți de a lăsa organele „abilitate” să-și facă meseria, adică fără să ajungă la nivelul și la amploarea cercetării pe care d-sa a întreprins-o în cartea din 2005 dedicată altui autor a cărui viață, activitate și suferință implica tocmai acest atribut, de disident, al statutului de scriitor: Paul Goma. Este foarte adevărat că Goma trăia, din fericire, și putea fi chestionat, dădea răspunsuri care semănau foarte mult cu opera lui și deci serveau scopul investigației, în timp ce Preda murise, iar moartea lui a fost de la început marcată de întrebări fără răspuns și învăluită de autoritățile de atunci, din 1980, într-o pânză de minciuni, secrete și interdicții. Din fericire însă, o parte dintre acestea au fost îndepărtate și astăzi știm mult mai mult despre om, viața lui, felul în care lucra, notele lui și așa mai departe. Principalele sale texte care îi conturează profilul uman, moral, intelectual, au apărut încă în 1989, în antologia lui V.Crăciun și Cornel Popescu, iar jurnalul său, de pildă, despre care se vorbește mult în prima ediție a cărții Marianei Sipoș, a fost găsit și s-a publicat de Eugen Simion și Oana Soare încă în 2004, unde se publică și notele despre romanul Adam Fântână la care lucra scriitorul, nu știm când, și un fragment de text. Dar mai ales, cu trecerea timpului, proiectarea în trecut a persoanei lui Preda și a scriitorului, implicit a tuturor problemelor legate de atitudinile sale neconvenabile pentru regim, a dus la o firească lărgire și la o rafinare a viziunilor; asupra lui Marin Preda s-au scris mai multe cărți pentru că, probabil, cel mai potrivit unghi pentru a discuta destinul unui scriitor, cu sau fără secrete, este acela al operei sale în care nu se reflectă doar, ci se varsă de-a binelea toate amănuntele unei vieți din care partea cea mai importantă – și avem toate motivele să nu ne îndoim că acesta este și cazul lui Preda – este chiar literatura.
Înainte de a intra în discuția „vieții” cred însă că ar fi cazul să lărgim încă puțin bibliografia. Am citit, în cărțile consacrate lui Preda, multe din ele de mare pătrundere, destul de puține lucruri despre „eseistica” sa, despre textele sale asupra altor scriitori din Imposibila întoarcere de pildă. Dar mai sunt și altele, mici pagini de „prefețe” la diverse cărți care ar trebui menționate măcar ca implicare morală în subiectul cărții în sine, în lumea modernă, pe care l-a discutat de mai multe ori. Între altele, o face în cele două pagini ale prefeței la volumul postum al lui Miron Radu Paraschivescu, Ultimele (1971), scriitor de care îl lega o prietenie aproape sentimentală, o „dedublare” aproape căci, corolar al ei, acceptă să semneze cu numele său o conferință despre cartea pe care o iubeau amândoi, Craii lui Mateiu Caragiale. Preda avea un mare respect pentru abnegația cu care Miron Radu Paraschivescu se pusese în serviciul tinerilor literați și a literaturii în general: „Când scriu aceste rânduri e ora patru dimineața și pe masa mea cântă în șoaptă un mic tranzistor. Ascult și văd în adâncul ființei mele: pentru el, prietenul meu care a murit, nimic nu va mai putea cânta. Lumea în care mă mișc s-a micșorat. El nu mai e acolo unde îmi plăcea să știu că trăiește, scrie și își crește copilul”. Este un vânt de clasicitate marmoreeană în aceste rânduri simple, ceva măcar ca inspirația lui Iorga dacă nu chiar geniul din Memorialele lui Pârvan, care te împietrește de emoție. Pentru M.R.Paraschivescu, spune el, „o revistă literară era ca o ființă vie. Trăia din pasiunea misterioasă pe care el i-o insufla și nu e de mirare că viitorul scriitor găsea în paginile și în atmosfera ei zilnică ambianța ideală fără de care, dacă unul sau altul dintre noi se poate lipsi, o literatură suferă”. Și scriitorul explică, gândindu-se, fără îndoială, la propria experiență: „Fiind lipsită de idealismul debutului, personalitatea literară crește asemeni copiilor la orfelinat”. Dar prozatorul iese din sfera particularului, aceasta fiind doar un stimul care-l împinge spre ceea ce este etern, de neînlocuit în literatură, în „creația artistică” în general: „creația artistică nu este oare unul din răspunsurile cele mai energice pe care le dă omul blestematei probleme insolubile? Nu admirăm noi oare în ea victoria noastră asupra morții? Nu oprește artistul clipa, imortalizând-o și dându-ne nouă, care o contemplăm materializată, fiorul eternității, trăit întâi de el, de poet, de romancier, de arhitect?”
Am pomenit publicarea jurnalului lui Marin Preda din 2004, care cuprinde de fapt mai multe lucruri importante pentru scriitor: volumul reproduce, de pildă, articolul lui Petru Dumitriu, autor și el cu oarecare cunoștințe în domeniu, intitulat Note de cititor despre povestirile lui Marin Preda, apărut în „Viața românească”, nr.12,1953, în care vorbește despre actul demiurgic al creației și inevitabila magie care continuă să o întovărășescă pentru cine știe să vadă, ca pe un Harun al-Rașid din poveste, pe adevăratul scriitor, încă neieșit din cocon. L-a văzut prima dată în 1945, în unul din amfiteatrele Universității, unde se citeau fragmente ale tinerilor scriitori: „S-a suit pe estradă un om tânăr, cu fața frământată, care a citit ca pe nimic cum ar zice el, o poveste despre un salcâm, unde pomenește pe nevasta unui țăran «ca o ulcică cu două toarte». Am ciulit urechea la comparația asta neașteptată de un humor sobru, legat în adâncurile sale cu universul țărănesc. Am ascultat cu atenție toată bucata și mi-am dat seama că aveam de-a face cu unul din cei mai autentici scriitori care au povestit la noi despre țărani”. Și nu se oprește aici: „În primele lui nuvele, alături de o vădită și puternică tendință spre naturalism, alături de un interes exagerat spre analiza psihologică a stărilor sufletești întunecate sau bolnăvicioase, există, bine desenată, fizionomia unui puternic scriitor realist. Chiar în schițele și nuvelele naturaliste exista un element sănătos, așa cum <…> la un Zola, la un Hemigway” și-i prezice un mare viitor. „Deocamdată, el joacă rolul străinului” înfășurat în burnuz, necunoscut în drumul spre Basora.
Nu am cunoștințe speciale în domeniu, literatura anilor cincizeci îmi e cunoscută doar în măsura în care am trăit-o, dar cred că orice discuție a literaturii lui Marin Preda trebuie să intre mai adânc în toate capitolele ei. Iar o discuție serioasă asupra vieții și a morții lui Marin Preda nu se poate face decât când vom ști, măcar în linii mari, cum a ajuns autorul Întâlnirii din pământuri, autorul Vieții ca o pradă și al altor cărți cu titluri simbolice, scriitorul frământat de problemele tuturor, nu numai ale scriitorului care, emblematic, trebuie să încerce să dea răspuns „blestematei probleme insolubile” a vieții și a morții, poate prin „victoria noastră asupra morții”, cum spune în prefața din care am citat: cum a ajuns deci să renunțe la luptă și să se autodistrugă, lăsându-se învins.
Oricum, ceea ce mi se pare evident este că nu o investigație legală, nici una jurnalistică, ar putea ajunge la o soluție până când critica literară nu o va propune pe a sa. E nevoie de cineva care să-l asume pe Marin Preda cum l-au asumat colegii și oamenii generației lui și să scrie cartea vieții sale. Și a morții, dacă se poate.