Un Garabet Ibrăileanu în postura de moralist, vituperînd pe seama tarelor umane, e un spectacol cu neputință de ocolit, chiar și numai pentru verva tăioasă cu care își aruncă răutățile în pagină. Criticul nu are duioșii de susurat și nici indulgențe de împărțit. E malițios, mușcător și încîntător de sagace. Își tratează semenii așa cum merită, fără milă și fără duplicități de circumstanță. Într-un cuvînt, e sincer pînă la a-și divulga propriile slăbiciuni, dar nu pentru a-și dezvălui cu ostentație ființa, ci pentru a surprinde un șir de defecte pe care, văzîndu-le la alții, le recunoaște în propria persoană.
Din cauza umorii caustice a notațiilor, selecția pe care Sergiu Selian a operat-o În ediția critică de Opere, realizată de Rodica Rotau și Al. Piru (Ed. Minerva, 10 volume), ne înfățișează un Ibrăileanu pus pe harță. Mai mult, un Ibrăileanu în a cărui piele criticul literar este eclipsat de gînditorul etic. În ciuda cîtorva considerații despre literatură, artă sau cultură, grosul însemnărilor au o tentă de diatribă analitică: „diatribă“, fiindcă se simte de la o poștă că Ibrăileanu nu-și îndrăgește semenii, „analitică“ fiindcă mai toate cugetările pornesc dintr-o analiză de ordin psihologic: cum arată omul cînd îl judeci din unghiul unor teme ca libertatea, amorul, moartea, plăcerea, prietenia, gelozia etc. – aceasta e schema de bază a culegerii de panseuri. Chiar dacă cugetările sunt extrase prin spicuire subiectivă, ba din gazetărie, ba din proză, ba din critica literară, o elementară coerență domnește peste tot, ceea ce dovedește că un intelectual, chiar dacă nu gîndește în chip sistematic, păstrează în cap o minimă continuitate a gîndurilor.
Volumul izbește prin izul răutăcios al însemnărilor, luciditatea lui Ibrăileanu neîngăduind politețuri. Dacă aș descrie în amănunțime opinia pe care o are despre amor, femei, viața sentimentală, gelozie, prostie sau dragoste, Ibrăileanu ar aduce cu un monstru mizantrop la care tăria imprecațiilor misogine nu ar fi depășită decît de umoarea pesimistă cu care contemplă pretinsa noblețe a omului. Dacă ar trăi azi, Ibrăileanu ar fi înfierat drept un ins retrograd a cărui minte mustește de gărgăuni vetuști. Numai că vetustețea unui intelectual nu privește fondul de idei din capul lui, ci tiparul de constrîngere ideologică a epocii dinlăuntrul căreia e judecat, ceea ce înseamnă că uzura timpului nu atinge gîndirea lui Ibrăileanu. Același vin turnat în alte pahare va suferi constrîngerea formei în care nimerește, dar taninul vinului rămîne același. La fel cu Ibrăileanu: taninul caustic al viziunii sale nu poate fi alterat de tiparul ideologic al prezentului, din al cărui unghi directorul „Vieții românești“ ar trece drept un dezaxat anacronic care îndrugă bazaconii plesnind de rea-voință.
Numai că insul acesta bizar nu scria ca să fie pe placul semenilor, cu atît mai puțin ca să le cîștige simpatia, de aici otrava deșteaptă pe care o picură în meditații. Ibrăileanu pricepuse cîte parale face omul, era edificat în privința caruselului de subterfugii pe care se clădește o reputație, știa din interior cîtă ipocrizie se ascunde în miezul moravurilor pure. Pe scurt, era o vulpe hîrșită căreia nu-i mai puteai flutura sloganul demnității cu care se împopoțonează progenitura bipedă. Iar din gura unei asemenea vulpi nu puteau ieși decît șuierături cu iz de bici.
De altfel, el însuși își dă seama de ochiul malițios cu care judecă lumea, dovadă paragraful în care, constatînd că mai toți moraliștii zugrăvesc lucrurile în negru, caută să-și lămurească sieși tenta pesimistă pe care o pune în pagină. „Un analist oricît de obiectiv, observînd o societate cît de normală, va zugrăvi tot «negru» pe oameni. Toți analiștii mari, fie «moraliști» puri, fie romancieri, sînt mai mult sau mai puțin detractori ai omului. Cauza pentru care analiștii adevărați apar mizantropi este chiar analiza. Istoria evoluției sufletești arată că sentimentele «înalte» sînt agregări de sentimente inferioare, adică mai «rele». Analiza, despicînd stările ultime, descoperă în ele componenții.“ (p. 25).
Cum să nu tresari de plăcere citind o asemenea mostră de sagacitate francă? Azi, cînd lupii moraliști, purtînd toga egalității cu orice preț, denunță orice încălcare a imperativului iubirii neîngrădite, rîndurile lui Ibrăileanu par meteoriți picați din alt empireu al spiritului. Un empireu stăpînit de hotărîrea de a nu minți. Dar să revin la fragment: potrivit intelectualului de sînge armean, cine se apleacă asupra omului va sfîrși prin a fi detractorul lui, firește cu condiția de a-i cerceta cu bună-credință esența. Cu alte cuvinte, orice analiză onestă a semenilor duce la defăimarea lor, la coborîrea lor pe o treaptă inferioară. Coborîrea nu vine dintr-o intenție de maculare, ci din constatarea a cît de dereglată e busola pe care spiritul o are în om. A afirma în schimb că omenirea e pe calea cea bună și că doar niște bezmetici de cîrtitori susțin contrariul înseamnă a sta pe picior de filantropie duplicitară: minți pentru a culege aplauzele celor care și-au făcut din combaterea detracării un blazon viager. A detraca omul trădează o indecvare drastică față de spiritul epocii, a cărei matriță ideologică te silește să spui invers: omul e atît de bun încît nu-și mai încape în piele de cît de înalte îi sunt sentimentele. La o așa concepție Ibrăileanu nu avea cum să adere. În ochii lui, judecățile morale nu pot fi decît negative, iar un volum de cugetări etice cu conținut încurajator e un nonsens.
Și totuși, de ce moraliștii au pe limbă gustul leșios al desconsiderării generale? De unde li se trage mizantropia cronică? Sunt trei variante de răspuns. Prima este că moralistul are o viziune atît de înaltă asupra menirii omului încît, în comparație cu ea, zbaterea lui intimă aduce cu zvîrcolirea unui pigmeu într-un cloacă cu urdori. În această categorie intră gînditorii în a căror viziune universul stă pe copcă de spirit, ceea ce e totuna cu a spune că moraliștii de acest fel au o viziune teocentrică. Exigența lor e atît de mare încît detracarea la care îl supun pe om vine din neputința lui de a le împlini exigența. Copca se crapă și omul cade sub pragul minimei demnități.
A doua variantă, cea ateistă, spune că moralistul are o concepție atît de plată despre om încît îl excomunică de la început din tagma ființelor înzestrate cu spirit. În acest caz, universul e o hardughie haotică lipsită de zei, în vreme ce spiritul nu e altceva decît o gogomănie lucie, și atunci șansa omului de a se înnobila prin spirit, prin zei, prin religie sau, pur și simplu, prin travaliu cultural este egală cu nimicul. Omul e o bucată de materie și nimic mai mult, iar a-i pretinde bucății de materie să simuleze că are spirit înseamnă să o pui în fața unei cerințe imposibile. Iată varianta existenței absurde drept condiție inițială a agoniei omului pe Pămînt.
În fine, a treia variantă e cea antropocentrică cu iz demiurgic. E drept, universul nu are zei, viața în sine e absurdă, dar, pe pelicula aceasta de absurditate, grație însușirilor demiurgice pe care le are, omul poate ridica o oază trecătoare de bucurii culturale. În acest caz, cultura e riposta pigmeului împotriva stupidității unui univers golit de spirit, iar spiritul e doar secreția pe care creierul pigmeului o eliberează în scurtul răstimp al agitației pe Pămînt. Concluzie: cultura e vălul de iluzie cu care ne apărăm de zădărnicia vieții.
Ibrăileanu face parte din a treia categorie. În artă criticul vede puseul maxim de transfigurare de care e în stare omul. E vorba de o transfigurare a cărei unică consolare stă în plăcerea pe care o trăiește degustînd arta. Drept care arta e scop în sine, un soi de halucinație frumoasă menită a-ți alina urîtul pe care naufragiul vieții ți-l inspiră. Cu alte cuvinte, arta ca artă e singura formă de înțelegere a artei. În schimb arta slujind unui tipar ideologic (arta cu teză) dă peste cap premisa poziției antropocentrice: într-o lume absurdă, din care zeii nu au fost izgoniți pentru simplul fapt că nu au apărut vreodată, nici o teză nu poate avea îndreptățire. Și atunci a folosi arta drept pretext pentru a demonstra ceva înseamnă a fura vălul de iluzie din care îi este alcătuită esența. Morala? Artistul creează ca să-și alunge disperarea, iar criticul îi comentează opera din același motiv, iar între cele două disperări se interpune plăcerea efemeră a reacției de gust. Dacă frumosul are vreun sens, el stă în efectul de diminuare a disperării sub influența benignă a trăirii estetice. Restul e ipocrizie de comentatori calpi.
A spune că ideile lui Ibrăileanu sînt vetuste e semn de obtuzitate, cum la fel de îngust ar fi să spui că răutatea i se trăgea din ipohondria pe care și-o măcina în nenumărate fobii. Moralistul Ibrăileanu, acest detractor calofil de înaltă erudiție, e viu, înțepător și coroziv. Intuiești prea bine că are dreptate, chiar dacă în public, îndemnat de un demon al oportunismului, i-ai dezminți cu vehemență mizantropiile. Și cum progres de idei în domeniul moralei nu există, adevărurile pe care criticul le surprinde nu s-au ofilit defel.