Poezie de Constantin Abăluță

Becul imens

Într-o bună zi am văzut
un straniu lampadar sub forma
unui bec imens
nu știu ce mi-a venit l-am cumpărat
și l-am montat în tavanul odăii mele
când mă trezesc noaptea becul cel mare
strălucește în razele lunii
și-un sentiment plăcut de libertate
mă cuprinde
adesea mă gândesc
că după ce n-o să mai fiu
cel ce va moșteni odaia mea
privind becul imens
își va imagina că am fost un ins solar
nicidecum un zurliu și-un nonconformist
care iubea splendidul dialog inutil
al lunii cu un imens bec stins

Celestină

Am păstrat mulajul în polistiren
al becului cel mare
am vopsit în albastru
una dintre cele două emisfere spongioase
am expus-o pe masa de cristal din living
și-am numit-o CELESTIN| AZURIE
soția se uită adesea la ea și zâmbește
îmi spune : îmi închipui
că am fost cu tine în insula Rodos
și cea mai frumoasă amintire de acolo
ar arăta chiar așa
apoi se-ntristează
știu că o duce gândul
la cealaltă emisferă de polistiren
care s-a sfărâmat iremediabil
și-am aruncat-o la gunoi

Oglinda rotundă

Ne-am comandat mobilă nouă
modernă simplă
chiar sumară
la bătrânețe plămânii noștri
îmbâcsiți
de praful orașului
simt nevoia odăilor aerate
a spațiului gol
Demontate
greoaiele mobile vechi
sunt scoase pe palier
rezemate de pereți
mi-e milă de ele ca de rudele sărace
pe care nimeni
nu și le mai revendică
și-mi amintesc de oglinda rotundă
moștenită de la bunica
prima de care ne-am despărțit
acum mulți ani
nici nu mai știu cui i-am dăruit-o
dar nimicul din apele ei
abia-n clipa asta
simt că se-apropie de noi cu iertătoare
tandrețe

Vremea lentorii

M-a ajuns vremea lentorii
zilele trec iute
eu merg încet încetișor
ținându-mă de mobile
atent să nu-mi pierd echilibrul
capul nemișcat
să nu amețesc
nici o mișcare bruscă
regnul melcului
înfrânându-mi orice avânt
încercând să zâmbesc
chinezii spun că ajută
produce o ușurare
mai mare ca orice oftat
așa că nu oftez
pot cel mult să bâzâi
ușurel din buze
ca o albină rătăcită de stup
chinezii spun că așa-i cel mai bine
așadar îi ascult
și bâzâi ușurel ținându-mă de mobile
pas încetinit
după pas și mai încetinit
făcându-mi prieteni
din colțurile odăilor
din umbrele arborilor
încet dragul mamii încetișor
vei ajunge la mine

Ne vom mai întâlni

Milioane de oameni în vârstă
așteaptă moartea nu spun nici un cuvânt
și ziua trece atât de repede
o urmărim cu privirea
Michel Deguy

Nu vom mai fi împreună
cum am fost
ziua trece repede și bătrânii surâd
cu nesiguranța creionului bont
uite-l pe omul din colțul străzii
care nu știe încotro s-apuce
pentru ce se-ntrec alergătorii
pentru ce bagă mingea-n coș baschetbalistul
pentru ce sare de pe trambulină schiorul
de câte ori se vor mai întâlni prietenii
n-am habar dar noaptea
îmi amintesc uneori
de actul de proprietate
pe Selena (parcela 4538 craterul Cambuss)
și de pe harta aferentă aflu
că-s vecin cu
un actor mort de curând
și care odinioară mi-a recitat poeme
actul sosit prin poștă de ziua mea de naștere
farsă ori adevăr nu m-am obosit să aflu
căci oricum nutresc speranța
că ne vom mai întâlni cândva
și de ce n-ar fi pe astrul nopții pământene
de ce alergătorule basketbalistule schiorule
ori chiar tu necunoscutule
ce mi-ai făcut acest dar straniu
n-am rămâne zâmbind stânjeniți ca un
creion bont lângă alt creion bont
în nesfârșita imponderabila zi selenară

Rocada

Grăbit las totul la o parte
strada mea e scurtă
nu mai mult de 100 de metri
o parcurg în zece minute
ajung la colț
intru la megaimage
cumpăr ce cumpăr și când să ies plouă
ce să fac cu bastonul
n-am învățat nimic de la tata
care folosea umbrela
în chip de baston
asta nici măcar nu-i poezie
ci apă de ploaie dar a stat
alte timpuri aruncă alte umbre
în mâna mea plasa ușoară
m-aș mai plimba
prin aer sunt unele sunete care-mi plac
e totul gata acolo pe cer
mâna prietenoasă a unui nor
mă apucă
și mă duce pe tot alte străzi
către o aniversare
necunoscută
vivat congenerilor vivat
cu norul mână-n mână
voi prezida conclavul
voi face rocada
bastonului cu umbrela
zâmbește tată