Literatura este (și) o problemă de rezistență. Interviu cu Dan Cristea

Cristian Pătrășconiu: Credeți că s-a scris vreodată mai bine în literatura română decât în ultimele trei decenii? E ușor provocatoare această întrebare…

Dan Cristea: Categoric da. Nu am o privire triumfalistă asupra literaturii din ultimele trei decenii, pentru că nu ar fi conform adevărului. S-a scris, da, mai bine decât acum, în ultimele decenii. În perioada de după Primul Război Mondial, în anii 1920, 1930, în interbelic. Cam tot pe atunci apare și literatura de avangardă. Sunt, probabil, Anii de Aur ai literaturii române. Se scrie foarte bine, divers; tot atunci avem și marii scriitori interbelici.

C.P.: Continui provocarea: să înțeleg, să înțelegem că libertatea nu e o condiție suficientă pentru a se scrie literatură de calitate?

D.C.: În privința libertății: cred că beneficiem de ea, după căderea comunismului, dar, de multe ori, am gospodărit-o prost. Spre exemplu: libertatea aparițiilor editoriale – ea este foarte bună, dar am cumulat această libertate cu presiunea rentabilității, cu o presiune comercială.

C.P.: Ce adaugă, din punctul dumneavoastră de vedere, democrația literaturii?

D.C.: După 1989, democrația a apărut la noi, am impresia, dată cu lingurița. Nu am prea știut să o manevrăm, nici să ne bucurăm de ea. Mai cu seamă în primul deceniu de după 1989, democrația a adus mai mult haos și anarhie. Mai e ceva, legat în mod aparte de relația democrație-poezie: democrația – nu am spus numai eu aceasta – care se traduce printr-o libertate a presei este, într-un fel, o dușmană a poeziei. Oamenii nu mai citesc poezie, citesc presă.

C.P.: Și a prozei?

D.C.: Nu aș spune. Proza are alt metabolism. Proza poate beneficia de o presă bogată. Dar poezia, cred eu, se simte perturbată de zgomotul infernal pe care îl poate face uneori presa, mai cu seamă presa televizată.

C.P.: Dar îi ia ceva anume literaturii faptul că trăim, iată, de aproape trei decenii, într-o democrație, mai mult sau mai puțin originală?

D.C.: Scriitorii s-au simțit confruntați cu lucruri pe care nu aveau de unde să le știe. S-au simțit confruntați cu presiunea economică. Cei care lucrau, spre exemplu, la revistele literare. În primii ani, îmi aduc aminte, era un chin să apară revistele literare; se făceau tot soiul de intervenții pe la tot soiul de oameni. Doi: scriitorii s-au confruntat apoi cu problema pe care și-au pus-o editurile – rentabilitatea.

C.P.: Dar e o problemă să îți propui să fii rentabil?

D.C.: Nu, nu în sine. Dar aici e vorba despre literatură. Problema e dificilă. Pe de altă parte, ca să revin la ce i se dă literaturii în democrație: libertatea de expresie a permis tematici noi, abordare mai complexă a temei intimității umane. Și nu mă refer numai la chestiune de ordin politic, ci, spre exemplu, la o altă abordare a sexualității, în sensul bun al cuvântului. Sau, tema promiscuității – înainte de 1989, chestiunea aceasta era riscant să fie abordată în literatură, deși multe aspecte ale vieții de atunci chiar așa erau, promiscue.

C.P.: Cum ați împărți dumneavoastră, privind lucrurile din perspectiva literaturii, aceste trei decenii de postcomunism? Ce se întâmplă major în ultimele trei decenii în raport cu literatura română?

D.C.: Aici trebuie să mă folosesc de Istoria… lui Nicoale Manolescu, o istorie excelentă, singura de valoare, la ora actuală. Să ne întrebăm, în primul rând, ce s-a întâmplat cu generația 1960? Deci, a oamenilor care acum sunt, cum s-ar spune „optzeciști”. Așa cum cei numiți în literatura noastră „optzeciști” au devenit acum „șaizeciști” – căci au în jur de 60 de ani. Încă din anii 1980, à propos, literatura română suferă niște pierderi mari: Nichita Stănescu, în poezie, Marin Preda, în proză – ca să dau numai două nume, dintre cele mai mari. M-am gândit de multe ori cum ar fi arătat literatura noastră dacă aceștia doi ar mai fi trăit și după 1989. În ce-i privește pe „șaizeciști”, cred că statutul lor și, bineînțeles, opera lor se consolidează după 1989 – unii ajung la un summum al operei. Această afirmație este valabilă atât pentru proză, cât și pentru poezie. Haideți să ne gândim acum și la generația „optzeci”. Ei bine, din păcate, e o generație care are mult ghinion, pentru că au murit, prematur, mai mulți oameni, vârfuri ale generației. Traian T.Coșovei, Ioan Stratan, Mariana Marin – ca să dau numai câteva nume. Iar unii, tot din această generație, se pierd pe drum. Și, în legătură cu aceasta, țin să subliniez ceva în mod apăsat: literatura, desigur, este o chestiune de talent, dar mai este și una de rezistență, de anduranță. Poate că este așa acum mai mult decât în perioadele timpurii ale literaturii – când apăreau mari scriitori la vârste foarte fragede. Și, cu această observație, ajungem la generația care ajunge să publice după 1989. Nu cred, și aici sunt cu totul de acord cu Nicolae Manolescu, că au apărut vârfuri ale generației, așa cum se numește, „douămiiste”. Și cred că trebuie să ne referim aici, din nou, la lipsa de perseverență, la rezistență, la cadența aparițiilor. Țin cronică literară de ani buni și citesc mult; pot să îmi amintesc nume de scriitori, unii remarcabili, care au renunțat sau care au scris un volum, două și apoi, mai nimic relevant, ca și cum s-ar fi pierdut. Încă o dată: literatura este o chestiune de anduranță.

C.P.: Pe de altă parte, unii sunt, probabil, abia la început de carieră. Au mult timp în față să mai scrie cărți, multe cărți. Vreau să întreb și altceva: dumneavoastră ce credeți – scade sau crește, ca impact, literatura, literatura română în mod aparte, după 1989?

D.C.: Scade mai degrabă. Pe de altă parte, trebuie făcut un anume reglaj, pentru că, după căderea comunismului, literatura nu mai e subversivă; ea nu mai poate avea funcția pe care o avea înainte de 1989. Atunci, în comunism, proza – și poezia, într-o oarecare măsură, dacă ne gândim la subversivitatea poeziei Ilenei Mălăncioiu sau a Anei Blandiana – a ținut, de multe ori, locul istoriei și al politologiei. Din multe motive, da, să fim sinceri și să recunoaștem: literatura nu mai este pe soclul pe care era înainte de 1989 și nici scriitorul, în privința statului social. Pe de altă parte, ceea ce se întâmplă acum cu literatura și cu scriitorii cred că este, cât de cât, o normalitate.

C.P.: Să pun, dacă îmi permiteți, un accent: aceea era condiția normală, naturală a scriitorului – statuificarea lui, dublată de o anume cumințenie în raport cu anumite tabu-uri ideologice – sau ce se întâmplă acum? Ori, poate, trebuie să fie făcută cumva o medie?

D.C.: Înclin spre ideea unei medii. Poate că, de multe ori, s-a trecut dintr-o extremă în alta. Lumea, sigur, este mult prea grăbită de alte probleme ca să se mai gândească la scriitori și la literatură; din păcate, din punctul meu de vedere. Dar, à propos de una dintre speciile literaturii: poezia este, pretutindeni, nu numai la noi, o chestiune de nișă. În plus, literatura – și poezia, și proza, nu fac distincție aici – cere, pentru a fi luată în posesie cum se cuvine, o anumită educație, o anume cultură. Or, noi trăim într-o epocă a degringoladei culturale, așa că nu cred că putem avea mari așteptări.

C.P.: Din punctul dumneavoastră de vedere, moare ceva foarte important pentru literatura română sau în literatura română din postcomunism?

D.C.: Există ceva pe care lumea, critica, teoria literară l-au pus în legătură cu modernismul și eu cred în această idee, în acest argument. Iată la ce mă refer: pentru mulți scriitori moderniști, literatura a reprezentat o formă de viață, o formă de supraviețuire; literatura este o chestiune existențială. Nu sunt convins că acum tipul acesta de raportare la literatură mai este valabil. Cred că tipul acesta de ancorare existențială în literatură a cam dispărut. Să nu generalizez totuși; poate că mai sunt și excepții.

C.P.: Avem Romanul Revoluției? Dar Romanul Tranziției? Așa cum, cândva, exista un „Roman al obsedantului deceniu”.

D.C.: Răspunsul scurt ar fi, la ambele întrebări: nu. În plus, vedeți că despre ceea ce a fost în decembrie 1989, abia acum aflăm unele dintre marile adevăruri; ce să ne așteptăm de la scriitori în raport cu această temă? Dar, pe de altă parte, este de spus că avem multe fragmente tematice care trimit la aceste momente importante ale istoriei noastre recente. Avem, deci, romane „despre”, dar nu romanul vreunei perioade dintre cele două cu majusculă. Mai vreau să fac o precizare – legată de chestiunea Romanului Tranziției: mă așteptam aici, sincer, la mai mult, la o vână satirică mai serioasă, pentru că situații la care s-ar fi pretat o asemenea stilistică au fost, și nu puține.

C.P.: Ce este izbitor în aceste trei decenii ultime în raporturile literaturii române cu publicul ei, cu lumea în genere? Ce se întâmplă șocant, definitoriu? Se modifică ierarhiile, se alterează solidaritățile?

D.C.: Iarăși vin la o problemă – care e problema societății noastre, nu doar a literaturii. Am scris recent un text, pornind de la un text al lui G. Călinescu din 1932. El făcea o translație: literatură-cultură-lectură. Nu avem lectură, nu avem cultură, nu avem literatură. Foarte simplu spus și foarte percutant. Cred că trăim un dezastru al școlii – și, de aici, și restul de consecințe care nu sunt dintre cele mai bune.

C.P.: O ultimă întrebare: știm ce va rămâne din literatura acestor ultime trei decenii sau meciul încă se joacă?

D.C.: Merg mai degrabă pe varianta a doua. Cred că mai e nevoie de timp, cred că ne trebuie o oarecare distanță.