O discuție despre proza ultimelor trei decenii din literatura română poate fi purtată, desigur, cu instrumentele criticului literar, ale analistului de ficțiune și de non-ficțiune cu coeficient de expresivitate artistică. Dar – pentru o dată – e nevoie de o încadrare mai largă și de o perspectivă puțin diferită asupra operelor de proză, pentru a explica, în măsura în care este posibil, schimbarea profundă petrecută în câmpul socio-cultural autohton după decembrie 1989. (Într-un alt articol voi examina Îndeaproape cărțile de proză importante apărute În ultimii 30 de ani.)
Generația mea a fost martora a două revoluții: una tehnologică, petrecută sub ochii noștri, și, înaintea acesteia, una socială și politică. Căderea comunismului în Europa de Est, efect direct al gorbaciovismului, adică al unui socialism cu față umană, inițializat oficial în februarie 1986, la Congresul Partidului Comunist din U.R.S.S., s-a produs printr-un șir de revoluții, unele pașnice, „de catifea”, alta, sângeroasă, precum cea din România. În toate cazurile, pentru țările din Europa de Est, un ciclu istoric s-a încheiat în 1989, după patru decenii de totalitarism comunist. Chiar dacă, în România, leadership-ul post-comunist nu a fost prea diferit de cel anterior, abia din 1996 vorbindu-se despre o schimbare reală, transformarea spațiului societal și social a fost una profundă. Literatura și autorii ei au avut de „plătit” pentru interesul proaspăt și masiv al populației pentru politică, pentru manifestările sociale în fine îngăduite, pentru comutarea atenției publice de la fenomenul literar și artistic la cel socio-politic. Pierderea dureroasă de cititori, cel puțin pentru unele genuri literare precum poezia, se explică prin noile mize ale fostului cititor, devenit cetățean nerăbdător în a-și face auzită opinia. Deși unii intelectuali publici beneficiază, în continuare, de „aura” lor de scriitori (cazurile Blandiana, Paler, mai tânărul Liiceanu, și mai tânărul Patapievici), spectaculoasa lor notorietate a fost rezultatul nu al cărților publicate de ei, ci al textelor din gazete, al emisiunilor TV, al mitingurilor și al demonstrațiilor de protest în care au fost activi. La antipod, dar la fel de ilustrativ, se plasează exemplul lui Adrian Păunescu, beneficiar în anii „Cenaclului Flacăra” al unei notorietăți contrariante pentru însuși Ceaușescu. În anii post-revoluționari, când aproape întreaga societate românească este pasionată de politică și se manifestă și manifestează social, „Cenaclul Flacăra” nu a mai putut fi resuscitat decât cu rezultate modeste.
Scriitorii, în majoritatea lor, și-au pierdut așadar „aura” de îndrumători ai poporului, de salvatori ai acestuia din bezna totalitarismului. În mod ironic, căderea comunismului la noi a avut printre efecte și diminuarea ponderii simbolice și a rolului public pe care le deținea, în timpul totalitarismului, tabăra reformatoare și liberală a scriitorimii române. Altfel spus, scriitorul autohton era mai important în timpul regimului comunist, confruntându-se direct sau „oblic” cu regimul, decât a devenit după căderea regimului, în noua epocă, pluralistă.
Poate părea paradoxal, dar este un fapt: în epoca trecută, a cenzurii și a controlului exercitat de partidul unic, literatura și autorii ei au avut o funcție socio-culturală mai pregnantă decât în condițiile democratice ulterioare. Aceasta a făcut ca unii componenți ai generațiilor consacrate să fie „nostalgici” după vechea stare de lucruri, chiar dacă ei nu nutreau convingeri comuniste. Discursurile lui Nicolae Breban au pus în mod repetat în balanță vechiul statut al scriitorului și pe cel nou; iar faptul că balanța a înclinat mai mereu în partea epocii anterioare probează, de asemenea, marea schimbare. Revoluția socială și politică din 1989 a fost urmată, la noi, imediat, de o revoluție societală, de o schimbare profundă a sistemului socio-cultural și a valorilor și raporturilor din interiorul acestuia.
Dacă prozatorii afirmați înainte de 1989 și-au pierdut, în noua societate, rolul simbolic și statusul social, nu este mai puțin adevărat că prin dispariția cenzurii ei s-au eliberat de instanța aptă să le controleze, să le modeleze și să le desfigureze operele. Înainte ca o nouă generație literară, post-„optzecistă”, să se nască și să se formeze în epoca pluralistă, autorii care s-au confruntat cu cenzura au răsuflat ușurați… pentru ca apoi să întâmpine probleme noi. Dispariția sistemului de constrângeri, interdicții, tabuuri tematice și lexicale a însemnat o depresurizare bruscă, greu de asimilat pentru metabolismul creativ al creatorului. Dintr-odată, el nu mai trebuia să „ascundă” în straturile textului sugestii și elemente subversive, nu mai era obligat la o structurare parabolică a materiei prozastice și nu mai era nevoit să facă acrobații stilistice pentru criptarea enunțurilor „dușmănoase”. Prozatorul român s-a văzut, deodată, singur în fața cititorului (acesta, cu interesul diminuat, după cum am arătat mai sus), fără un dușman cu care să se lupte și de care să se apere. Dispariția bruscă, negraduală, a constrângerii și ieșirea din cadru a agentului inhibitor și penalizator au făcut din prozatorii noștri, în destule cazuri, creatori puțin dezorientați, regăsindu-și cu greu vocea, reinventându-se cu dificultate. D.R. Popescu, Bălăiță, Buzura, Fănuș Neagu, Breban, adică floarea cea vestită a generației 1960 de prozatori, s-au adaptat lent și nu întru totul la noua epocă socială, politică, societală și literară. Cărțile lor scrise după 1990 nu sunt de calibrul celor scrise și publicate în epoca anterioară.
Ei rămân însă, în competiția inerentă cu reprezentanții generației mele, în postura simbolic-canonică. Dincolo de marea schimbare și de transformările pe care am încercat să le evidențiez, testul e simplu de făcut. Dacă luăm cea mai bună carte a unui prozator tânăr și încă-tânăr de astăzi și, respectiv, cea mai bună carte a unui prozator afirmat în regimul trecut (de la F la Bunavestire și de la Lumea în două zile la Căderea în lume a lui Țoiu), balanța va înclina încă o dată înspre trecut.
