Istoria literară: clivaje și divergențe

În cei 30 de ani scurși de la prăbușirea comunismului, istoria literară a trecut printr-o serie de evoluții divergente.

Pe de-o parte, ea și-a pierdut, treptat, publicul, la ora actuală nemaiexistând, cum spune Nicolae Manolescu, o reală piață pentru această disciplină, cu excepția acelora care, prin natura profesiei lor, continuă să o practice. Deculturalizarea societății se reflectă, firește, și în diminuarea dramatică a cunoștințelor privind trecutul nostru literar. Poeții inculți, care cred că Vasile Alecsandri e un scriitor interbelic (?!), nu mai sunt doar o fantasmă a unui filosof fără gust literar, ci trista realitate a vieții culturale de azi.

Pe de altă parte, însă, perioada a fost una fastă în ce privește realizările, individuale sau colective, ale istoricilor literari. Principalele instrumente de lucru – dicționare, enciclopedii, cronologii ale literaturii române, istorii generale, tematice sau pe perioade –, care au lipsit până în 1989, acum și-au făcut apariția. De la Dicționarul general al literaturii române și până la Dicționarul scriitorilor români și de la Dicționarul personajelor lui Creangă (de Valeriu Cristea) la Enciclopedia literaturii române vechi se întinde o plajă largă de opere utile, chiar dacă, unele dintre ele, perfectibile. Până și în materie de ediții putem vorbi de același paradox: pe măsură ce numărul editorilor se împuținează, numărul edițiilor științifice și chiar critice notabile crește.

Dar câștigul cel mare al acestor trei decenii îl reprezintă înseși istoriile literare de anvergură, care au schimbat un peisaj dominat, până în 1989, exclusiv de G. Călinescu. Nicolae Manolescu, cu Istoria critică a literaturii române, din 2008, atât de superficial receptată, a furnizat nu numai o a doua istorie estetică integrală a literaturii noastre, ci și o nouă viziune a devenirii literarității la noi. Apoi Mihai Zamfir (Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române, 2 vol.), Alex Ștefănescu (Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000), Dumitru Micu (Istoria literaturii române, de la creația populară la postmodernism) sau Dan Horia Mazilu (Recitind literatura română veche, 3 vol.), ca să enumăr numai câteva nume reprezentative, au propus alte perspective și, totodată, discursuri noi asupra unor perioade ori a întregii noastre istorii literare.

Lor li se adaugă, desigur, un număr însemnat de monografii, biografii și sinteze, pe autori și teme, care pun la dispoziția cercetătorului o bogăție de interpretări și referințe.

Un singur bemol, în acest tablou amplu și divers: istoria literară universitară, artificial impulsionată de nașterea peste noapte a unor noi instituții de profil și, implicit, de nevoia obținerii „punctajelor” obligatorii, este, cu excepțiile de rigoare, în mare parte ilizibilă și inutilizabilă.