Genul cel mai afectat de transformările de după 1989 ale societății românești a fost, evident, poezia.Nu atât la nivelul discursului (deși și aici sunt de notat unele efecte), cât la cel al poziției și receptării poeziei. Care și-a pierdut poziția de „regină” a literaturii, devenind, astăzi, o cenușăreasă a tirajelor și a difuzării.
Paradoxul este că literatura română continuă să aibă o poezie de înalt nivel, de o mare varietate a formulelor și modalităților. Până cu ceva timp în urmă, pe scena ei „concurau” nu mai puțin de patru „serii” poetice: cea a anilor 1950 (prin nume ca Ion Horea, Ion Brad sau Aurel Rău), generația șaizeci (Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu, Adrian Păunescu, Gheorghe Grigurcu, Nicolae Prelipceanu, Emil Brumaru, Ovidiu Genaru, Nora Iuga, Angela Marinescu), optzeciștii (Gabriel Chifu, Liviu Ioan Stoiciu, Mircea Cărtărescu, Ioan Flora, Traian T. Coșovei, Mariana Marin, Alexandru Mușina, Vasile Dan, Ion Mureșan, Ioan Moldovan, Aurel Pantea) și promoția postoptzecistă (cu autori ca Ioan Es. Pop, Cristian Popescu, Marian Drăghici sau Horia Gârbea). Printre aceste serii compacte, găseam „intercalați” și poeți aparținând suprarealismului (ca Gellu Naum), „generației pierdute” (Ștefan Aug. Doinaș), echinoxiști (Ion Pop, Adrian Popescu, Dinu Flămând, Ion Mircea), șaptezeciști inclasabili etc. Pe scurt: un tablou impresionant al unei poezii care a rămas valoroasă, în pofida dezinteresului public, a indiferenței editorilor și a degradării limbii române în spațiul public.
Câteva mișcări tectonice merită consemnate, dincolo de acest paradox al unui gen care se menține performant, deși și-a pierdut poziția dominantă pe care o avea, înainte de căderea regimului comunist.
O schimbare e redevabilă, într-o anumită măsură, transformării generale a societății românești: „transferul” simbolic, de putere literară și de prestigiu, dinspre generația șaizeci înspre generația optzeci, nu a mai fost complet. Nu doar că generația optzeci, cel puțin în primul deceniu de după 1989, s-a disipat. Începând cu Aurel Dumitrașcu, în 1990, și până la Traian T. Coșovei, în 2014, mulți componenți de frunte ai optzecismului au dispărut prematur. Alții, ca Mircea Cărtărescu sau Florin Iaru, au abandonat poezia. Alții, în fine, au împărțit timpul de scris cu cel consacrat altor ocupații, mai lucrative.
Prin însăși natura sa, postmodernismul este un curent care refuză dictatura Centrului și primatul unei direcții. Optzeciștii au schimbat, firește, felul în care înțelegem, în care scriem și citim astăzi poezia, dar au făcut asta mai ales pe palierul publicului specializat sau măcar cu un ridicat nivel cultural. Dificultatea conceptuală a poeziei optzeciste a făcut ca ea să pătrundă numai parțial la marele public, prin „vedetele” ei, ca Mircea Cărtărescu, sau prin poeți cu o formulă mai „transparentă”, ca Traian T. Coșovei. După prăbușirea comunismului, această tendință de „blocare” a transferului simbolic dinspre șaizeciști înspre optzeciști s-a accentuat, prin însăși natura democratică a societății. Șaizeciștii s-au „ținut” bine și, chiar dacă astăzi „coloana vertebrală” a literaturii este reprezentată de poeții generației 1980, dominația acestora a ajuns să fie, mai degrabă, o coabitare…
Importante sunt și transformările survenite în interiorul generației optzeci. Două dintre ele au avut consecințe atât asupra limbajului poeziei contemporane, cât și asupra ierarhiilor ei critice.
Prima a fost pulverizarea conceptului optzecist de poezie. Textualismul, autoreferențialitatea, citatul cultural și celelalte tehnici – cultivate ostentativ, în anii afirmării, atât ca mărci ale delimitării de poezia neo-modernistă, cât și ca factori de coagulare generațională – au fost „topite” în scriituri individuale.
Cea de-a doua a fost răsturnarea raporturilor interne ale generației. Unii dintre poeții insistent promovați critic în anii 1980 nu au confirmat, în timp ce alții, mai puțin prizați atunci sau marginali în raport cu Cenaclul de Luni, au evoluat și s-au împlinit artistic. Astăzi, tabloul critic al generației arată altfel decât în anii ecloziunii ei artistice.
În privința postoptzecismului, ar fi de spus doar că nu a schimbat codul poetic instalat de lunediști. Fie că vorbim de poeții Cenaclului „Universitas” sau de așa-zișii „douămiiști”, ei se mișcă în interiorul aceluiași mod de a scrie și a citi, consacrat de culegerile Aer cu diamante și Cinci.
Spuneam la început că libertatea socială a avut consecințe și asupra discursului poetic. Ele sunt vizibile la poeți mai tineri sau la cei din generațiile mature, dar care au avut ideea proastă de a-i imita pe cei tineri. Din pură ignoranță, acești poeți au înțeles libertatea de expresie nu ca dreptul de a spune orice, ci de a spune oricum. Poezia de azi este plină de texte rău scrise, improvizate, lipsite de spirit, produse de niște scriitori care cred în chip eronat că orice respirație a lor este automat poezie. Aceștia nu știu că, după provocatoarea denudare a lui John Lennon și Yoko Ono, încă una, la patru decenii după, nu mai înseamnă nimic din punct de vedere artistic. Pentru unii creatori (în mod bizar, în special dintre cei tineri), dispariția cenzurii a fost o catastrofă, pentru că a fost însoțită și de dispariția autocenzurii, adică a discernământului artistic și a conștiinței critice.
La trei decenii de la căderea comunismului, poezia română încă îi delectează pe cunoscători (care nu-s chiar puțini) cu produse artistice de vârf, dar riscă, pe termen mediu și lung, să sucombe și ea în fața divertismentului. Odată cu instalarea mentalității prezenteiste, pentru care nimic din ce a fost înainte nu contează, va dispărea tradiția. Iar fără tradiție – o dovedește tocmai traseul strălucit din aceste ultime trei decenii de libertate – nu poate exista poezie mare.
