În cele șase luni pe care le-am petrecut cu Domnița la Cașvana ca tineri profesori de română (1 octombrie 1970 – 31 martie 1971) am intrat și într-un conflict violent cu secretarul de partid al comunei (atunci era comună; după 1989 a devenit oraș, deși această schimbare de statut nu se justifică). El a participat, ca invitat, la o adunare a profesorilor din școală, s-a erijat în conducător al adunării și l-a jignit grosolan pe unul dintre profesori. Eu am intervenit revoltat, am declarat că nu pot participa la o ședință condusă de cineva prost-crescut și am părăsit sala. Domnița m-a urmat.
A ieșit scandal mare, s-a declanșat și o anchetă (au venit în sat în acest scop activiști ai PCR de la comitetul județean), s-au întocmit rapoarte. Toate acestea nu m-au mirat. M-a mirat însă faptul că, după ieșirea mea din sala în care avea loc ședința, profesorul căruia i-am luat apărarea a luat cuvântul și m-a dezaprobat energic, susținând că secretarul de partid avea dreptate să-l critice, oricât de sever, pentru a-l ajuta să nu se mai abată de la morala comunistă.
Reacția sa uimitoare se explica prin frică. Tuturor ne era frică. Și eu, după acest conflict, am făcut mai multe nopți albe întrebându-mă ce mi s-ar putea întâmpla, după îndrăzneala – de altfel, minimă – de a contrazice un secretar de partid.
Această frică generală, nebuloasă n-a dispărut după 1989.
Acum câțiva ani, un cunoscut mi-a făcut o mărturisire stupefiantă:
– Eram hotărât să votez cu opoziția. Dar, când am ajuns în cabina de votare, mi s-a făcut deodată frică. M-am gândit că s-ar putea să existe o cameră de luat vederi secretă. Și… am votat cu PSD.
Sunt multe de spus în legătură cu această întâmplare. De exemplu, ne-am putea distra pe seama naivității unui om care crede că partidul de guvernământ are puteri supranaturale. Cum să instaleze camere de luat vederi în toate cabinele de votare și cum să mai și organizeze identificarea alegătorilor un partid care nu este în stare să asfalteze sau să deszăpăzească străzile? Formațiunea politică în care s-au refugiat foștii activiști ai PCR și foștii securiști are, poate, vocația dictaturii, dar nu dispune și de capacitatea organizatorică pretinsă de această vocație.
Mult mai dezamăgitoare este însă constatarea că persistă, și azi, o teamă obscură față de tot ceea ce vine din partea autorităților. În țările civilizate (așa cum era și România înainte de război), lucrurile stau cu totul altfel. Acolo statul oferă protecție și inspiră încredere cetățenilor. Când cineva se simte nedreptățit sau amenințat de semeni, cere ajutorul unei instituții de stat și, ajuns în raza ei de acțiune, răsuflă ușurat, ca un călător rătăcit prin pădure căruia îi apare în sfârșit în față o casă. La noi (în România, dar și în celelalte țări devastate de comunism), oamenii fac tot ce pot ca să evite sau să amâne contactul cu instituțiile de stat. Ele sunt sumbre și ostile. Iar frica pe care o insuflă supușilor are ceva irațional.
Se știe că au existat în țări comuniste oameni condamnați pe nedrept la moarte care știau sigur că nu mai au nicio scăpare și care totuși își asumau o vină imaginară și strigau în fața plutonului de execuție „Trăiască comunismul!“. De ce? Pentru că le era teamă și de persecuțiile la care ar fi putut fi supuși după moarte!
Atmosfera de teroare este agravată, în societățile care au ca religie marxism-leninismul, de un cult al secretului. La originea acestui cult se află calitatea proastă a oamenilor ajunși la conducere. Ei sunt obișnuiți, din tinerețe, să-și ascundă picioarele sub masă, ca să nu li se vadă ciorapii rupți, și să-și țină mâinile în buzunare, ca să nu li se remarce unghiile netăiate. Trezindu-se în situația de lideri, cu toată bunăstarea de care au parte, își păstrează obiceiul de a se simți mereu cu ceva în neregulă și a face totul pe ascuns. Cine merge, în București, pe bulevardul Aviatorilor, în zona vilelor foștilor nomenclaturiști, deosebește cu ușurință clădirile datând dinainte de război de cele construite în timpul regimului comunist. Vilele care au aparținut cândva burgheziei românești, înconjurate de garduri scunde, sunt aproape integral vizibile, cu ușile lor elegante de fier forjat și cu terasele pline de verdeață. Ele exprimă în mod sincer bucuria reușitei în viață și îi cheamă, parcă, pe trecători la un fel de întrecere: sunteți și voi în stare să vă faceți o casă la fel de frumoasă? În schimb, vilele construite de privilegiații regimului comunist sunt ascunse după ziduri înalte – din cărămidă sau din beton – ca și cum ar fi case conspirative. Dincolo de aceste ziduri, tovarășii mâncau icre negre sau beau whisky cu aerul că îndeplinesc sarcini secrete, de mare responsabilitate.
Există, apoi, în comunism, poliția secretă care întreține teroarea prin însuși faptul că există. Cum să te culci seara liniștit, cum să-ți săruți senin soția înainte de a pleca la serviciu, cum să fredonezi voios pe stradă primul cântec care îți vine în minte când știi bine că s-ar putea să fii supravegheat și nu de oricine, ci de o rețea de răufăcători plătiți de stat și, în consecință, intangibili? Nu este exclus ca în Securitate să fi existat și oameni cu bune intenții, însă instituția ca atare a fost – și încă mai este – pentru români un adevărat coșmar, pentru că a torturat și ucis oameni nevinovați, dar mai ales pentru că a instituit această atmosferă de teamă paralizantă, din cauza căreia viața în România s-a închircit pentru multă vreme.
Frica s-a infiltrat ca o otravă în cele mai intime fibre ale ființei noastre. Ea îi face pe mulți oameni să nu participe la demonstrații și tot ea îi determină ca atunci când totuși participă să strige exaltați cuprinși de bucuria delirantă că și-au învins lașitatea. Ea îi oprește pe polițiști să intervină atunci când un necunoscut aflat în neregulă le arată o legitimație, indiferent de ce scrie pe ea. Ea îi împiedică pe țărani să-și lucreze cu entuziasm pământul, despre care nu știu dacă nu cumva le va fi luat a doua zi.
Trăim într-o țară în care teama încă persistă, ca o ceață din vapori de sulf. Românii n-au fost dintotdeauna așa. Oameni plini de viață, dezinhibați, spontani, încrezători în viitor, ei și-au pierdut firescul de-a lungul anilor de teroare comunistă. Frica le-a intrat în sânge.
Mă aflam nu de mult la coadă, la un ghișeu, pentru îndeplinirea unor formalități și am auzit-o pe o bătrână din fața mea explicând funcționarei cum i se scrie corect numele (Fabian):
– Cu F de la frică.
Am tresărit și, cu un patetism complet inadecvat la atmosfera resemnată de acolo, am întrebat-o:
– Dar de ce, doamnă, cu F de la frică? Mai există atâtea alte cuvinte care încep cu F: frumusețe, fericire, floare, fantezie, femeie, fereastră…
Bătrâna m-a privit mirată și mi-a răspuns ridicând din umeri:
– Nu știu. A fost primul cuvânt care mi-a venit în minte.
