Trebuie să fim curajoși. Sîntem puși în tot felul de situații cărora trebuie să le facem față. De mici, cărțile ne iau părtași la confruntări neașteptate. Poveștile și poeziile copilăriei, romanele de capă și spadă, romanele cu tematică istorică, cele polițiste sau cele cu zombi, pînă la eroul desăvîrșit din romanul lui Dostoievski, Rodion Romanovici Raskolnikov, care ilustrează două ipostaze ale curajului, imitarea lui Napoleon – un eșec – și angajarea pe drumul vindecării remușcărilor și mai ales al mîntuirii prin ispășire. Nu oricine are curajul să lupte pentru mîntuire, învingînd orgolii, neîncredere, ignoranță, lene spirituală. Ce ne face să fim curajoși, adică activi, vii ca persoane însuflețite? Sau, mai mult chiar, ce ne împiedică, ce ne blochează comportamentul curajos, capacitatea de a face față unei primejdii?
„Nimeni nu comanda“
Istoria literaturii ne aduce un exemplu interesant, ilustrat în Candide sau optimistul (1759) lui Voltaire. Corabia pe care se află eroul scriitorului francez este prinsă la un moment dat de furtună. În această situație „Jumătate din pasageri, slăbiți, cu sufletul la gură din pricina nemaipomenitei tulburări pe care clătinarea unei nave o stîrnește în nervi și în toate umorile trupului, zbuciumate și împinse în toate părțile, nu aveau nici măcar puterea să se sperie de primejdie. Ceilalți țipau și se rugau. Pânzele se rupseră, catargele se frânseră în două, corabia se sparse. Lucra care putea, nimeni nu se pricepea, nimeni nu comanda.“ (s. n.) Observația naratorului este cît se poate de subtilă și profundă: în haosul furtunii, pasagerii nu doar că n-au puterea de a se lupta cu o primejdie, dar nu sunt în stare nici măcar să se sperie de primejdie! Face fiecare ce poate, reacționează sub dicteul unor rațiuni minime, țipă și se roagă convențional, mișcați în cel mai bun caz de automatisme, fără o clară conștientizare a situației și, mai ales, fără inițierea vreunei coordonări, a unei acțiuni clare de a ieși din dezastru. Chiar și cea mai mică bună intenție este copleșită de eșec: „Anabaptistul dădea și el o mână de ajutor; era pe puntea superioară; un matelot furios îi dă una în cap și îl doboară, dar din cauză că s-a repezit prea tare ca să dea în el își pierde echilibrul și cade în apă cu capul în jos. În cădere se agață de o bucată de catarg. Milostivul Jacob îi sare în ajutor, îi întinde mâna să se urce dar, aplecându-se, cade peste bord, în mare, în văzul matelotului care însă nici nu se sinchisește de el și-l lasă să se înece“.
Filosoful Pangloss și Candid ajung la țărm pe o scîndură, iar ticălosul de matelot, care l-a lăsat să se înece pe vrednicul anabaptist Jacob, înotînd. Aici dau peste un alt dezastru:
„După ce-și veniră puțin în fire se îndreptară spre Lisabona. Cu banii pe care îi mai aveau trăgeau nădejde că vor scăpa de foame după ce scăpaseră de furtună.// Tocmai intrau în oraș plîngînd moartea binefăcătorului lor cînd deodată simt că le fuge pămîntul de sub picioare; în port marea se umflă clocotind și sfarmă corăbiile ancorate. Valuri de foc și cenușă acopăr străzile și piețele publice; casele se năruie, acoperișurile se prăbușesc peste temelii iar temeliile se împrăștie; treizeci de mii de locuitori de toate vârstele, bărbați și femei, sînt zdrobiți de dărîmături. Matelotul trase o sudalmă, șuieră și spuse:
– E rost de căpătuială pe-aici.“.
Scăpați din primul dezastru cu chiu cu vai, mai mult prin forța întîmplării, protagoniștii lui Voltaire devin mai stăpîni de sine, își „individualizează“ comportamentul, aproape imuni la vederea valurilor de foc, la prăbușirea caselor și la morții de sub dărîmături. Filosoful Pangloss caută „rațiunea suficientă a acestui fenomen“, Candide, care trăiește, totuși metaforic, sfîrșitul lumii, obosit, cerșește niște vin și ulei, iar matelotul vrea să se căpătuiască, găsește niște bani și se îmbată, cumpără favorurile unei fete binevoitoare și-și vede astfel mai departe de mersul vieții. Compasiune? Lupta cu primejdia? Nici vorbă. Indiferență și supraviețuire.
În fața încercărilor vieții
Suntem mai bine pregătiți, azi, să facem față încercărilor? Avem mai multe atuuri morale, fizice, spirituale, materiale, științifico-tehnice? Marea majoritate a evenimentelor (neplăcute), din realitatea atroce, vine spre noi prin mass-media. Ne deplasăm prin realitate în căruța presei. Nu lipsesc, desigur, nici experiențele extraconvenționale, dar acestea nu sunt multe și nici trăite de mulți. Cînd cad peste noi bombele unui război zonal sau ale vreunui terorist, presa este deja intrată în spiritul nostru!… Suntem cuceriți, „gestionați“ de ea. S-ar părea că impactul (televizual) cu imaginile șocante, terifiante, violente (care nu mai încetează) ale realităților cotidiene ar trebui să ne întărească, să ne facă mai curajoși, mai dezinvolți în lupta cu surprizele neplăcute, mai tari în exercițiul existentei sociale. Micul ecran, de la noi și de aiurea (servit cu cinism de televiziunea cablată), ne ține în priza asasinatelor, violurilor, hoțiilor, „receptate“ de cele mai multe ori în direct. Știrile privind asemenea realități sunt socotite informație nudă, țîșnită din sufleul realității, menită, se pare, să ne pregătească psihic, să ne asigura achiziții care să ne mențină – „consumatori“ de încredere și de rezistență – în fața micului ecran. Ni se cultivă gustul/cultul pentru faptul (real) dezbrăcat de reflecție. Frica noastră (existențială), care ar trebui vindecată prin reflecție, este parazitată de avalanșa de imagini violente, „temperată“ prin aspirina câtorva știri mărunte și neutre, este istovită și demonetizată, fără, însă, să-i fie blocat efectul nociv, fără să i se contrapună „cultul“ curajului, vectorul activ al acestuia. Exponenți ai unei ființe slăbite și derutate, treptat, sub efectele unui asemenea exercițiu de existentă, devenim nu mai activi, ci din ce în ce mai apatici. În umbra acestei frici (pasive?) inoculate de televiziuni, sentimente precum dragostea sau prietenia vegetează și ele, istovite și sufocate. Cărțile în care cititorul se confruntă în secret cu necunoscutul sunt tot mai rar citite. Piatra de temelie a sufletului sau a spiritului, inițiată în adîncurile conștiinței, se întărește cu greu. În fața primejdiei, nu avem cea mai bună reacție. Nici măcar una de un sentiment de frică bine conștientizat, din care să rezulte atitudini eficiente. Suntem, într-un fel, în mod paradoxal, ființe cu frica în sînge, care nu se mai tem de nimic!… Nu se tem deoarece nu mai au conștiința nimicului!
Presa (cine altcineva?) ne-a prezentat nu de mult (15 aprilie 2019, după ora 18h50/ 19h50), imaginea unei catastrofe în fața căreia nu poți găsi consolare: incendiul Catedralei Notre-Dame. Într-un ceas a ars (din fericire nu în întregime) o construcție care a rezistat incendiilor și războaielor din Paris peste opt sute de ani.
Alerta
În două cuvinte: incendiul s-a declanșant în podul catedralei, pornit, se pare, de la o schelă a șantierului în curs, ca apoi să se întindă în tot acoperișul, cuprinzînd peste 1100 de metri de șarpantă. „Fleșa“ s-a prăbușit în interior spre orele 20, spărgînd bolta catedralei. Bucăți de jar au fost aruncate și la 250 de metri de catedrală… Pompierii s-au străduit cît au putut în situația în care scările lor nu urcă decît la 30 de metri, Atît catedrala cît și schelele restauratorilor erau dotate cu alarme de incendiu. Alarmele restauratorilor n-au anunțat nimic. O primă alertă de incendiu a fost dată la 18 h 20 (15 aprilie), dar, potrivit procurorului Parisului, nu s-a putut stabili vreo iscare de foc. A doua alertă a fost la 18 h 43, cînd focul era izbucnit în șarpantă. Între timp, catedrala a fost evacuată. Registrele de șantier consemnează respectarea tuturor procedurilor, inclusiv închiderea electricității. Muncitorii erau plecați de pe acoperiș cu 30 de minute înaintea primei alerte. Rămîn de cercetat imaginile unei camere care era instalată pe turla care s-a prăbușit, pentru a urmări evoluția lucrărilor, fotografiile luate din zece în zece minute. Ancheta, desigur, va cere timp.
Reacția oamenilor a fost promptă și emoționantă. Parizieni și străini, turiști sau nu, s-au adunat să privească, dar și să înțeleagă. Era greu de înțeles că în inima Franței (a Europei, a lumii – din punct de vedere cultural, încă) s-a produs un asemenea dezastru. Oamenii pe străzi, mulți tineri, au început să intoneze cîntece religioase. Și asta într-un oraș care nu ocolea ateismul. Se făceau presupuneri, se căutau cauze pertinente – unele cu suport științific – ale izbucnirii incendiului. Discuțiile pe internet s-au declanșat și ele. Experiența unor fenomene produse pe alte șantiere n-a folosit cu nimic. Dezastrul s-a produs în preajma Sf. Paști. S-a observat că, nu de mult, la 11 aprilie, 16 statui de pe turnul prăbușit au fost retrase – care îi reprezintă pe cei 12 apostoli și cei patru evangheliști, datînd din 1860. Motiv pentru a suspiciona înlăturarea protecției divine, cum tot atît de bine te poți gîndi la o fericită salvare. Rămîne în seama… comentatorilor și analiștilor să lămurească problema!… Multe aspecte, nu doar acesta privind statuile salvate, pot fi percepute în două chei. Cîțiva miliardari și-au pus la dispoziție banii pentru reconstrucție, într-un gest (mai mult decît măreț) de solidaritate și generozitate umană. Motiv pentru un cîrcotaș de pe Facebook să ne îndemne să dăm cît mai mult bogaților, care, iată sunt atît de darnici!
Incendiul de la Notre-Dame a atacat modul nostru de a fi
Cauza incendiului e un accident… electric sau o (presupusă) mînă criminală, cum s-a întîmplat în multe alte ocazii surprinzătoare? Cît de mare e riscul folosirii substanțelor (inflamabile) la curățarea edificiului? Ce e cu fumul gălbui ieșit la prăbușirea turlei, semnalat de cineva? Nici vremea nu a fost propice: vîntul din vest amplifica și transmitea focul pe acoperișuri. Ce e cu anunțul oficiului de turism privind închiderea excepțională a programului la 17 h 30 din ziua respectivă? În vreme ce diverși responsabili din cultură se plîng (da, ca în România) de lipsa banilor destinați domeniului, iată că milioane de euro sunt deblocați în cel mai scurt timp. Și apoi, cum observa un internaut, discutînd despre tragedia de la Notre-Dame, ar trebui să ne aplecăm asupra „zonelor de umbră ale dosarului, care pun în lumină implicarea guvernului și a patronilor de multinaționale care utilizează patrimoniul nostru în scopuri proprii“. Fundația patrimoniului lansează o „colectă națională“. Specialiștii în reconstrucții sunt de părere că edificiul nu va mai putea fi adus la starea inițială. Iar unii dintre cetățenii obișnuiți spun că adevărul nu va putea fi cunoscut niciodată. Cît va dăinui amintirea dezastrului în amintirea celor care au fost impresionați de el? Președintele Emmanuel Macron se angajează în reconstrucția monumentului, „pentru că istoria noastră o merită, pentru că e vorba de destinul nostru profund“.
În presa internațională s-a făcut la un moment dat o legătură, desigur mai mult accidentală, cu tragedia de la complexul World Trade Center, din celebrul 11 Septembrie. Pot fi găsite unele similitudini, legate de neprevăzut, de mărimea dezastrului, de șoc, dar diferențele sunt de remarcat. În cazul lui 11 septembrie, ca și al altor dezastre similare (iată Bataclan sau, recent, Sri Lanka), e vorba de o mînă criminală bine identificată, de motivații găsite dincolo de orizontul nostru spiritual, de ciocnirea unor civilizații – care cu greu se pun de acord, de morți efectivi. Aici, la Notre-Dame, n-am avut decît un pompier rănit. Dar am avut ceva mult mai important: atacul – gratuit? – împotriva intimității ființei, a spiritualității noastre, a identității (mondiale, europene, naționale și, mai mult, personale). Incendiul de la Notre-Dame a atacat modul nostru de a fi în secolul acesta, în mileniul în care ne numărăm anii vieții. Protejați de progresele științei, noi ne duceam în liniște existența – o „liniște“ constituită în pofida vicisitudinilor vremii – potrivit modului nostru de a gîndi, o gîndire care și-a cîștigat, democratic, dreptul de manifestare, de independență. Nu ne gîndeam că vom fi confruntați cu așa ceva. Aveam/ avem alarme, senzori care preîntîmpină dezastrele. În schemele lor complicate își face loc (adică treaba) și inteligența artificială, în continuă dezvoltare. Oamenii de știință se pun tot mai insistent în serviciile acestui tip de inteligență. Și apoi e tradiția, pe care o apreciem și cultivăm necontenit, fără s-o reevaluăm, fără să vedem dacă aceasta ne mai solicită și o participare specială: dacă o construcție a durat opt sute de ani, potrivit filosofiei noastre ea ar mai trebui să dureze măcar o sută, cît ține vîrsta noastră de interes. După aceea, e treaba urmașilor. Putem delega o asemenea problemă fără îndoială celor ce vin…
Societatea (occidentulă), prin nenumărații ei exponenți, e însă decisă să intervină. Să reconstruiască totul. Are arhitecți, are proiectanți, are constructori și are resurse. Occidentul – ca model de societate – are resurse generale, bani și politicieni, ca și patroni care să extragă și orienteze resursele. Numai că această lume, occidentală sau nu, a noastră, nu mai are stejari. Stejarii folosiți în secolul al XII-lea la construcția șarpantei creșteau de prin secolul al VII-lea. E declarația lui Bertrand Feydeau, vicepreședintele grupului Fundația Patrimoniului. 1300 de ani vechime – asta da, tradiție! Ce tradiție mai au oamenii de azi în privința pădurilor? Ce pădure de copaci giganți mai aveam de defrișat pentru a asigura lemnul necesar reconstrucției catedralei? Bertrand Feydeau susține că acoperișul catedralei nu va putea fi reconstruit și adus la starea anterioară pentru că „momentan, nu există pe teritoriul Franței copaci cu aceleași dimensiuni precum cei din secolul al XII-lea“. În acest caz, cu ce construim, cu ce reconstruim? Și ce construim sau reconstruim: doar edificii materiale, sau și spirituale?
Antrenîndu-ne în prognoze, putem afirma că avem destule soluții pentru remedierea situației. Și totuși lucrurile nu sînt atît de roz pe cît par. Iată această banală temă a lemnului pentru reconstrucție: mai găsim copacii de stejar adecvați? Putem folosi un alt tip de lemn, un alt material, compozit, dar care? Aducem lemn dintr-o altă civilizație, dintr-o altă spiritualitate? Amestecăm totul într-o emblemă a spiritualității catolice, a lumii europene? În aparență, lucrurile par simple. Dar ce facem cu chimia spiritualității noastre? Și e un proces lung. În care ne putem întreba ce implicare vor avea politicienii și stăpînii multinaționalelor. Și cît credit mai putem acorda discursului nostru sau al lor despre ce avem de făcut?
Obișnuiți cu o realitate periculoasă
Oamenii aflați la fața locului (a focului), ca și milioanele de telespectatori sau radioascultători, au fost, probabil, siderați de ineditul situației: un foc iscat din nimic la un monument superprotejat, aflat mereu sub lupa lumii. Poate ar fi mai expresiv să spun: în ochiul lumii. Făcea parte, de fapt, din ochiul de veghe al lumii, atîta cît o mai fi acesta treaz. Dar nu închis (definitiv). Senzorii, alarmele erau prezente, adică active. Putem ține sub control, de la mare distanță, mișcarea unui satelit printre stele și nu identificăm, prompt, firul de praf din ochiul nostru? Alarmele de la Notre-Dame nu au funcționat sau au creat confuzie. Jurnalul Le Parisien vine cu o informație importantă legată de faptul că, spre ora 18 și 15 minute, luni, o alarmă ar fi semnalat un incendiu pe ecranele de control. Dar o disfuncție informatică ar fi indicat agenților de securitate un loc greșit. Pînă au identificat locul corect a trecut ceva timp iar flăcările au ajuns la 3 metri înălțime. Întreprinderea care a conceput programul de alertă și localizare a incidentelor va fi trasă, desigur, la răspundere, dar cu ce folos? Cîndva, undeva, o alarmă va produce – dezastruos – a altă greșeală… Da, putem pune sub semnul întrebării digitalizarea sau robotizarea spre care ne îndreptăm, în mod sigur, dar cu ce ne alegem? La ce ne-ar folosi prudența? Nicidecum să blocăm cercetarea. Dar, peste toate și în toate, o marjă de eroare își poate face oricînd – și oriunde – de cap.
Omul care privește incendiul de la Notre-Dame se confruntă el oare cu vreo primejdie? Ce conștientizează el privind focul? Deranjarea unor umori? Dar societatea din care face parte și despre care are credința că o construiește? Omul știe că trăiește într-o societate performantă și grijulie cu propriile valori. El acceptă, prin vot democratic, că „aleșii“ se îngrijesc de soarta monumentelor culturale, că societatea are suficientă forță (economică) și determinare să mențină în picioare, secole, asemenea monumente. Persoane cu o pregătire specială se ocupă de menținerea vie a spiritualității, prin modalități ce țin fie de sacru, fie de profan. Oameni de știință și tehnicieni dintre cei mai de încredere lucrează continuu la ameliorarea materialelor de construcție și la modalități de întreținere a construcțiilor, cît și de prevenție a unor surprize neplăcute. Există o mulțime de specialiști care se ocupă de prudență și prevenție. Într-o asemenea societate, bine alcătuită, nu te mai gîndești că o simplă scînteie – de la un scurt-circuit sau de la un aparat de sudură (cînd toate „procedurile“ sunt respectate), poate să-ți afecteze viața. Viața ta. O viață pîndită de eroare!
Trăim într-o lume în care răul – sub forma primejdiilor mai ales – vine mereu peste noi. Ne mai luptăm direct cu el, în viața domestică, încercăm în general să identificăm forme prin care acționează, preocupați fiind noi de eradicarea lui, însă o asemenea operație tindem să o delegăm unor „specialiști“, oameni pregătiți anume, organizați în structuri din cele mai rafinate și specifice. Am putea spune că, de la un moment dat, de la un nivel al lucrurilor, delegăm lupta împotriva răului unor structuri care se specializează și progresează continuu. Nouă nu ne rămîne decît să ne obișnuim cu realitatea (periculoasă), să facem exerciții psihice de supraviețuire, să acceptăm că păcatul nu poate fi eradicat complet din lume, cu toate noxele în care este îmbrăcat. Dobîndim un ochi din ce în ce mai rece și mai detașat în înregistrarea ororilor, precum accidentele de circulație sau dezastrele teroriste, acestea intră oarecum în obișnuința existenței cotidiene, fără însă să abandonăm lupta împotriva lor, dar plasăm această luptă, conștienți de impact, în seama senzorilor, a alarmelor de incendiu, a echipelor militare angajate în bătălii din teritorii îndepărtate, a constructorilor de portavioane, submarine sau sateliți, a medicilor chirurgi care ne înlocuiesc organele bolnave… E firesc, desigur, să fie așa. Construim o societate performantă, care are din ce în ce mai mult grijă de toate. În tăcere, însă, ne deconstruim sufletul.
Un proces care ne modifică
Incendiul de la catedrala pariziană e una dintre dovezile relației noastre cu lumea în care trăim și a felului cum ne trăim ființa. Ipoteza unui act criminal este înlăturată de către procurori, dar, chiar prin asta, lucrurile devin și mai neliniștitoare. Înseamnă că ipotezele trebuie să scormonească, mai mult și mai adînc, în „liniștea“ precară a existenței noastre. Trăim o liniște confortabilă și eronată. Trăim o liniște primejdioasă. Știința progresează, ne vine mereu în ajutor, dar ea nu poate să rezolve totul. Instalarea unor senzori de primejdie la Notre-Dame e o problemă, ei nu pot fi setați să se declanșeze în orice situație, cînd o eroare ar putea crea situații în care picturile să fie afectate de apa folosită la stingerea unui posibil incendiu, oricît de mic… Acceptăm proliferarea unor lucruri neterminate, ne împăcăm cu gîndul că nu suntem perfecți și nu mai căutăm perfecțiunea. Modernitatea, într-un spirit creator, ne-a obișnuit cu acceptarea imperfecțiunii. Facem un cult din arta imperfecțiunii, din arta unei spiritualități… imperfecte, dacă se poate spune așa. Facem din spiritualitate o… simplă artă, așa cum riscăm și în cazul catedralei incendiate.
Lucrurile evoluează însă neașteptat. Iată că în această imperfecțiune își face loc nu doar arta, nu doar liberul arbitru, ci și eroarea. Se insinuează în comportamentul nostru, în filosofia noastră de viață. Fără să ne dăm seama ce se întîmplă de fapt. Tacit, dar categoric, ne obișnuim cu atrocitatea, căreia știința sau medicina încearcă mereu să-i facă față, dar care pe noi ne prinde într-un proces ce ne modifică. Victima unui accident devine folositoare (!…) prin prelevarea organelor care salvează vieți. Nu vrem să dezvoltăm aici scenarii halucinante, știința, tehnica, medicina ș. a. ne aduc foloase prin progresul în care sunt angajate, dar clopoțelul conștiinței riscă să ruginească. Dezvoltăm industria farmaceutică, dar nu știm cîtă dependență de drogul medicamentului se dezvoltă în subsidiar. De teama unor dușmani reali sau virtuali, creăm noi arme de distrugere în masă, de teama asigurării hranei, fabricăm produse care afectează sănătatea… Lista e lungă și în dezvoltare. Categoric dezolantă. Toate concură la proliferarea unor erori mai mult sau mai puțin ascunse, care ni se sedimentează în obișnuința de a fi. Erori care ne adorm simțul primejdiei.
Un semn
Războiul cu alte lumi, terestre sau extraterestre, este în plină desfășurare și el nu poate fi neglijat. Dar, prinși în acest război, uităm de războiul nostru „intern“, interior. Cultura e edificată mai ales pe acest război, cu totul particular, distribuit pe fiecare individ. Numai că individul îl neglijează, așa cum neglijează simțul culturii, pe care îl lasă să se tocească. Pentru creștini, incendiul de la Catedrală e un semn, poate un semnal, care nu poate fi neglijat. Dar nu doar pentru creștini. E un semnal cultural. Ne războim cu tot felul de credințe „externe“ (extreme?…), dar nu privim foarte serios în interiorul credinței noastre. Lucrăm (gîndim, decidem), azi, mai mult cu instrumentele laicității, dar nu e suficient. Pentru ființă, credința (religioasă) oferă și ea o seamă de instrumente de lucru. Modele de lucrare. Întru desăvîrșire, dacă nu întru mîntuire. În aceste zile, un bărbat trecut de optzeci de ani, francez (fără legătură cu incendiul), care se apropia de moarte, îi mărturisea cuiva: „Pentru voi, creștinii, e simplu să vedeți sosirea morții, deoarece credeți în viața de dincolo, dar pentru mine, care nu cred în viața de apoi, este foarte greu. Neînchipuit de greu!“ Vorba unui internaut, incendiul ne-a arătat cît suntem de muritori. Și nu-i vorba, cum își da cu părerea un șofer de Uber, doar de niște chestii materiale. Banii necesari pentru reconstrucție – pentru reconstrucția „materială“ – se adună, dar ce reconstruim? Putem reconstrui – și chiar construi, în spiritul actualității, al nostru, al identității noastre, de azi – și ceva spiritual? Ceva, cum ar zice președintele Macron, ce ține de destinul nostru profund. Profund cu adevărat, nu cel legat de o configurare politică.
E oare acest incendiu un semn al divinității, arătat nu doar creștinilor? Cum putem interpreta gestul miliardarilor, care și-au pus repede banii la dispoziția reconstrucției, cînd n-au deblocat rapid sume colosale pentru refacerea vreunei catastrofe teroriste? Au înțeles și ei semnul divinității? Eu aș prefera „colecta națională“, în care fiecare cetățean (mă rog, fiecare cetățean dispus la un asemenea gest) să-și dea contribuția lui măruntă cu gîndul la impactul ei spiritual. În fața măreției miliardarilor, contribuția cetățeanului obișnuit devine umilă… Dar de ce sume de bani sau de ce gesturi ar fi nevoie pentru ca reconstrucția Catedralei să determine reconstrucția lumii (actuale), cîtă vreme președintele Fundației islamului din Franța recunoștea că „În fiecare din noi e ceva din Notre-Dame.“?
Delegații ne fură realitatea
Cine-i de vină pentru primejdia prin care a trecut „Doamna noastră în alb“? Vor fi găsite niște cauze… Dar, mai înainte de toate, vina este în noi. În orgoliul nostru de a ignora primejdia. În obișnuința de a eluda primejdia. În privilegiul de a lăsa eroarea să ne organizeze conduita în lume. Delegăm lupta împotriva primejdiei, împotriva erorii, împotriva propriei noastre ignoranțe. Alții sunt cei care trebuie să ne salveze. Noi putem fi comozi, leneși chiar, nepricepuți, convenționali, „comuni“, ascunși într-o singură identitate, consumatori de privilegii facile. Lăsăm totul în seama politicienilor, a cîtorva generali de armată, organizatori de evenimente, producători de medicamente și de noi produse alimentare, noi, consumatorii de facilități convenabile. Numai că, treptat, delegații ne fură realitatea. Și-o fac a lor. Ne fură pe noi realității. Și ne primesc, cum cred de cuviință, într-o realitate care devine preponderent a lor. Ne fură viață. Iar viața prin delegare nu are nici un farmec.