De mână în oglindă

Gâlceava iscată de Alina Nelega în arta teatrală putea să treacă productiv și în literatură. Întâi, pentru că viziunea ei asupra actorului-artist, cum îl numește, nu a „simplului” actor, ar fi găsit un teritoriu fertil în proza de respirație postmodernă. Apoi, pentru că monodrama – ca tehnică și reprezentare – schimba raporturile dintre instanțe. Dincolo de toate, însă, m-a interesat ce-a propus scriitoarea prin deteatralizare, ca relație vie dintre cuvânt și spectator, dar împotriva interpretării. Cu actorul devenit creator în spectacol, alături de scriitor și regizor, nu prea ai cum să ratezi (supra)sensurile. Totul devine problematic. Firește că nu poți duce teoria literaturii pe scenă. Apelând la Deleuze, Baudrillard și alții, se poate spune că, și în teoria teatrală, s-au atins zone aride; de unde necesitatea unei regenerări. Pornind, iată, de la actor. În literatură, chiar la noi, Camil Petrescu impunea drept obiectiv deteatralizarea interpretării, pe vremea când supraveghea montarea Sufletelor tari.

Din cele amintite, Alina Nelega se mișcă în textele ei între euforie și reinventare, abordând curajoasă teme sensibile. Adeseori, ea forțează inovația pe baze solide, culturale. Romanul de debut, ultim@vrăjitoare (2001), era o amplă monodramă ecumenică: scriitoarea vărsa în text o puzderie de ingrediente, de la romgleză la fragmentarism, pastișă, hibriditate, intertextualitate etc. Cu ceva înțelegere, romanul dintâi se citește ca o autoficțiune cu supradoză de livresc. Din păcate, aproape nebăgat în seamă de criticii literari. În ciuda exceselor postmoderniste, romanul furniza un tip de exotism dramatic tocmai când minimalismul noii generații testa doar radicalități.

După 18 ani, omul de teatru se întoarce la roman cu totul schimbat; în Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat reținem, în primul rând, perspectiva narativă, acum la persoana a treia. O instanță matură, care știe să mimeze distanța ori ironia, ce amână cu sânge rece dramele și trece altele sub tăcere, în ciuda limbajului fără opreliști. Celelalte voci din roman alcătuiesc frecvent polifonii fragile, însă e limpede că vocea dominantă conservă neutralitatea întâlnită la Gabriela Adameșteanu.

Citim o poveste ce mi-a amintit mai degrabă de parcursul unor destine din imaginarul francez: Cristina Nemeș și Iuliana Nicoară (Nana) interferează din ultima clasă de liceu (1979) până imediat după 1989. Aparținând unor clase sociale diferite, cele două colege își pierd inocența odată cu o revistă deocheată. Nana le salvează viitorul improvizând ca o Lolita înnăscută, cealaltă rămâne prizoniera unui sărut pătimaș. Incerta homosexualitate se suspendă odată cu destinele bifurcate: Nana simulează legăturile cu familia după ce intră la Teatru, iar Cristina alege calea profesoratului. Le unește foamea, teama și nesiguranța, însă niciuna nu are de-a face cu definiția femeii tinere din comunism. Violată de un securist (Popa Traian), Cristina se căsătorește cu fratele Nanei, cu Radu – și el, ca cele două, un inadaptat care se ascunde în spatele unei disidențe politice nemanifestate. De fapt, Cristina se mărită pentru că el seamănă cu Ea.

Modelul interzis al androginului găsește o complementaritate de rezervă. De-aici, totul e artificial în viețile lor, iar Alina Nelega reușește foarte bine să convingă pe aproape 400 de pagini tocmai prin întreținerea unui suspans provenit din starea de artificialitate. Ceea ce nu e puțin lucru. De cealaltă parte, Nana maschează mai bine iubirea prin lumea teatrului și prin societatea toleraților din epocă (simpatici rămân, în țară și la Paris, cuplul Șerban-Maarten, salvatorii ireali dintr-o lume-infern).

Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat aduce câteva noutăți în tematica romanului despre comunism. Întâi de toate, tema minorităților, ca inexistentă în majoritatea prozelor din ultimii treizeci de ani. Un climat concordie au încercat Radu Pavel Gheo, Radu Țuculescu sau Vartan Arachelian, iar personaje pasagere apar în mai multe romane, dar niciunul nu implică în chiar prim-planul narativ două protagoniste ce trăiesc o iubire interzisă (exclud producțiile semnate de Cecilia Ștefănescu și Claudia Golea). Apoi, sunt minoritățile etnice: niciunde nu apar ca aici atâtea perspective asupra relațiilor dintre români și secui, cu tolba de (pre)judecăți, însă, mai ales, cu realitatea unui dialog intelectual și, dincolo de el, uman.

Firește că, privite îndeaproape, multe dintre intrigile romanului par neverosimile pentru epocă. Ca și anumite extravaganțe. Îmi vine greu să cred că drogurile, fie ele și ușoare, se găseau și se consumau în urban atât de banal. Alina Nelega ține morțiș să facă din eroii ei o formă de exprimare colectivă ce susține o disidență artistică. Subterană, în timpuri în care nu prea există un underground real. Eventual tolerat sau trecut cu vederea. Mișcări de emancipare artistică s-au manifestat cu totul firav și neconcludent, anemic, deși receptarea lor poate fi găsită astăzi între atitudini majore, seismice chiar.

Alina Nelega scrie alert, avansează brusc în memoria deschisă ca o scenă a trecutului. Nu altfel apare autorul-narator. În roman, comunismul e contestat prin vitalitate, o cascadă de reluări, de vibrație și corporalitate. Psihologia și sentimentele feminității debusolate, cu trădările și disimulările provocatoare sunt memorabile. La fel, mi-au plăcut soluțiile de populare a singurătăților. Bâjbâitul à la Forrest Gump prin București al Cristinei e de asemenea antologic. Nelega alternează narațiunea live, de la firul ierbii, cu psihologia așteptării. Căci, nu o dată, verdictul se luminează: „femeia e o pradă”. De la chefurile de apartament la localuri tolerate și comunitățile de care aparțin, nimic nu le asigură accesul la decență. Pentru că bărbatul domină, atacă, trădează. Alături de obsesia unei iubiri homosexuale, adevărata problemă din roman are de-a face cu falocentrismul. Nici libertatea sau, mai bine zis, nici eliberarea din captivitatea – totalitară sau erotică – nu asigură evadarea totală. Cristina, însă, scrie pe ascuns; când manuscrisele vor fi distruse, ea descoperă revolta prin scris, adevărata putere a femeii. Numai scrisul îi oferă soluția, unică, inexpugnabilă. Scrisul e adevărata intimitate în comunism.

În Ca și cum…, Alina Nelega ilustrează clarobscurul unei epoci apăsând clapele joase ale unei muzici dezlănțuite, drăcești pentru timpuri, dar cu acorduri nebănuite în interioritate. Cam în stilul Patriciei Highsmith. Pretutindeni măști fără carnaval. Cuplul Cristina-Radu, nonconformist, scandalizează moraliștii din jur, însă ei trăiesc căsnicia fără presiunea instituției. Micile istorii de familie justifică eșecul conceptului de familie. Voluptatea cenzurată o traduce fiecare cum poate (mama Nanei prin căutarea disperată a atenției și tinereții trecute, părinții Cristinei prin nepotul Ștefan etc.). Lupta dintre trup și rațiune trece prin vămile sociale. De multe ori, Alina Nelega introduce noi personaje cum ar începe o scenă proaspătă.

Înghesuită, lumea nouă se evaporă la fel de ușor. De la un punct încolo, scriitoarea gândește romanul în situații teatrale și discursul va fi invadat de asemenea soluții repetitive. După ce suspansul iubirii și cel al revederii alunecă în scene cu desfășurări neconcludente, după fragmentarea narațiunii realiste și risipirea în lume a protagoniștilor, Alina Nelega lasă ambiguitatea și realismul magic să-și facă treaba și în final. Nu pot pune decât în seama grabei felul cum o narațiune care a reușit performanța să facă din destine un suspans turează în gol, neverosimil, cu suspendări grăbite.

Fără combustibil, scriitoarea vrea neapărat un final când adevăratul sens era mereu la-ndemână. Trecutul înfățișat. Prezentul e șters, la fel cum apare orice libertate fără iubire. Devenită Julie Nicolescu, Nana nu reușește să vadă în Yvonne pe Cristina, după cum Anabela îl părăsește pe Radu și Cristina evadează din realitate după o scenă de dragoste mimată la fel de antologică. Condamnați să fie singuri, ei se însingurează și de-o parte și de alta a libertății.

Îndrăzneț, bine scris în cea mai mare parte, incitant prin tematică și stil, Ca și cum… este o dramă a incomunicării. Povestea unei iubiri ridicată la rang de religie nemărturisită.