Versiuni încâlcite

Nu s-au risipit ecourile de la Umbra pierdută (2018), un roman sofisticat, cu disponibilități poetice exemplare, despre care am scris laudativ tot aici, că scriitoarea stabilită peste Ocean revine cu o nouă poveste. De astă dată despre cuplul arhetipal pierdut într-o lume infern. Eliadescă în rădăcină, dar virând spre poza melodramatică a inadaptatului modern prezentă la Bellow și Saroyan.

În apele facerii înseamnă o călătorie în doi spre o naștere social-identitară asumată. Doar că nașterea capătă sens numai prin iubire, iar neputința protagoniștilor de-a se naște deodată îi bântuie mai mult decât lumea totalitară în care bâjbâie motivațional.

Nici vorbă de ingenioase virtuozități de intrigă sau încifrări labirintice. Carmen Firan produce divagații și înscenează fără să găsească unitatea. Fugind de tezism prin paranteze și excursuri sociale neverosimile, scriitoarea ratează armonizările. Ea scrie mai degrabă versiunile unor romane decât amplifică propriu-zis densitatea cărții. Teza e următoarea: el și ea sunt nenăscuți, pentru că așa se simt într-o lume adversă, iar nașterea propriu-zisă, totală, ține exclusiv de voința lor. Tema predestinării se încrucișează cu diverse scene, din păcate strident atașate la o poveste orbitor-privilegiată. Astfel încât, toate celelalte rămân suspendate ca semnificație, dar și ca rol în dinamica textului. Ca și cum scriitoarea vrea „să umple” cât mai aproape de definiție un roman despre androginie.

În locul unei clasice povești de iubire imposibilă, Carmen Firan complică lucrurile cu pretenția complexității. Totuși, primul capitol promitea mult. Cărtărescian la bază, cu refrenul nașterii refuzate, ca un basm urban contemporan. Numai în această parte am descoperit-o pe scriitoarea față de care am arătat nu o dată verdicte admirative. Extrem de productivă, dovedind dexterități stilistice și poetice capabile să mute accentul în interiorul discursului, aici, însă, Carmen Firan găsește un subiect incitant și-i ratează osatura. Cu un ritm nesusținut, cu multe și greoaie detașări artificiale, analize schematice și perspective forțate. Altădată confortabilă în pielea naratorilor masculini, în acest roman ea renunță la viziunea filmică și urmărește o teză desfăcută în informații numeroase și neconcludente.

Degeaba schimbă perspectivele narative, pentru că vocile se dezechilibrează, învârtindu-se în jurul ideii unice. „Viața privită ca o amintire” trădează memoria falimentară; afară de un epi­sod marquezian din vremea adolescenței naratorului, niciunul nu e memorabil. Cu timpul oprit în sat, oamenii nu știu ce să facă cu eternitatea. Răspunsul vine de la americani care, dacă tot nu eliberează națiunea, readuc accidental Timpul. Subtile trimiteri politice, cu secvențe de societate tipic comunistă, cu turnători și iluzionări mici și mari, toate se varsă în materia unui roman ambalat grăbit.

În general, personajele au trecut artistic sau preocupări similare. Aici, însă, toate par doar simple exagerări. Totuși, „Ea”, Dora, depășește „fratele” ei nenăscut, fără nume, geamănul nihilist prin verva disimulată, fiind ceva mai credibilă. Chiar și Andrei, soțul ei inodor, mimează calități pe termen scurt, la fel cum, deși pasager, diabolicul ministru Gheroiu are mai multă consistență decât toate personajele care animă reuniunile sociale.

Debutând ca un monolog amplu despre voință, romanul face din ideea resemnării în fața a ceea ce înseamnă să te naști un amplu rechizitoriu.