Scrisul lui Petru Vladimir Pătulescu seamănă cu zbaterea unui sobol adîncindu-se în pămînt: sapă o firidă în care pătrunde pe măsură ce țărîna pe care o scoate o lasă în urmă sub forma unor mușuroaie ce slujesc drept mărturie a unui chin. Pătulescu e un autor căruia cuvintele nu-i slujesc drept mijloc de exprimare, ci drept unealtă de îngropare în el însuși. „Îngropare“ sună prea macabru. Mai precis ar fi „rotire în sine“, un soi de înșurubare curat solipsistă în cursul căreia accentul cade pe cît de acut își percepe autorul ființa în timpul scrisului. Ce simte scriind are întîietate față de ce spune, de aici volutele, întortochelile, excesul de adjective, frazele sinuoase.
Rezultatul este un șir de fragmente meditative aducînd cu o suită de mușuroaie lexicale al căror rost nu e transmiterea unui sens, ci digerarea unei stări. Cînd scrie, Pătulescu se digeră pe sine, se răsucește înăuntru, se învîrtește în interior spre a-și analiza trăirile. E un impresionist cronic în a cărui minte scrisul nu e act exterior de împărtășire a ceva, ci efort interior de degustare a umorilor acute. Degustarea se face fără scheme prestabilite și fără voința de a demonstra ceva. În plus, la Pătulescu, intenția de a scrie nu ascultă de ambiția de a fi citit. Tocmai de aceea, privit din afară, autorul pare un sobol săpînd tunele în scoarța de pămînt pe care o prezintă chiar mintea lui.
E un scriitor de tip plastron, preocupat de despicarea unor impresii, și nu de comunicarea unor concluzii. Emoția pe care o resimte cînd scrie e cu mult mai importantă decît bruma de semnificație pe care o pune în vorbe. Imboldul reflexiv pune în umbră actul tranzitiv al scrisului. Că cititorul se alege sau nu cu ceva urmărindu-i efortul de adîncire nu intră în vederile autorului. El își urmărește scopul cu îndîrjirea cu care sobolul sapă canale: își prefiră cu amănunțime trăirile de peste zi, fără atenție la stil, la efectul retoric sau la calitatea estetică. „Această alegere mă însingurează, știu, nu aduce nici un avantaj printr-un eventual impact exterior și nu are ca suport intim nici un alt gînd abstract, ascuns ori excentric. Este, încă o dată, alegerea mea de mare cumpănă, dar și pariul meu ce ține de instinct. Poate un pariu perdant, dar cu siguranță, unul ce mă exprimă, mă caracterizează și mă reprezintă.“ (text de pe coperta a IV-a)
Ce e uimitor e că pariul stă într-o derulare abstractă de noțiuni cărora le lipsește propteaua unor exemple concrete. Cititorul e silit să asiste la un alai de meditații cărora autorul le trece sub tăcere împrejurarea din care s-au născut. Cînd suferă, autorul nu ne spune de ce suferă, ci își disecă analitic suferința. Cînd disperă nu ne spune cauza disperării, ci face teoria ei. Cînd se bucură, la fel. Cînd e trist, așijderea. Solilocviile acestea suspendate, fără nici o referință la detalii de timp și loc, mută cititorul într-un eter abstract, unde vede cum scriitorul se dă cu capul de pereții unei singurătăți căreia nu-i știe cauza. Cam un sfert din Disperarea frumoasă de a fi om e alcătuit din asemenea fierberi teoretice în suc personal. „Sunt o cicatrice pe brațul obosit al destinului lumii, am sîngerat destul în bătălii pierdute și m-am aliniat sincer și involuntar la startul multor dureri de sine. Singur sau nu, interzis sau solar, revărsat sau autocuprins m-am redefinit în toate încercările tari ale vieții prin adaos infim sau pierdere virulentă de suflet, prin joc rău și încrîncenat sau prin trădare acerbă“. (p. 75). Buclele acestea retorice, de învîrtire în jurul cozii, cer cititorului o considerabilă doză de răbdare.
Un alt sfert din volum constă în comentarii lapidare în marginea cărților citite, pe care le strînge într-un capitol de cvasi-recenzii pe care nu știu dacă le-a mai publicat undeva. Petru Vladimir Pătulescu e un cititor asiduu, comentînd cu bunăvoință volumele parcurse, dar nu are maliție și nici ochi critic. Un alt sfert din carte constă în considerațiile pe care melomanul le face în marginea bucăților audiate. Robit de pasiunea muzicii, Petru Vladimir Pătulescu e un vicios nobil, răvășit de plăcerea de a audia compozitori clasici. Celelalte genuri muzicale sunt așchii terne, bune numai pentru uzul prostimii. În fine, ultimul sfert din volum, cel mai atrăgător pentru simplul fapt că cititorul e scos din eterul abstracțiilor spre a fi așezat pe tipsia exemplelor, e dat de notițele de jurnal.
Aici Pătulescu iese din plastronul răsucirii în sine însuși și vorbește pe înțeles, renunțînd la acele nesuferite întortocheli prozaice care supun cititorul unui chin de lectură anevoioasă. O întîlnire în Cișmigiul acoperit de zăpadă, moartea sorei, chipul tatălui, copilăria în Buzău sau zilele din Săptămîna Mare sunt prilej de confesiune autentică. Acum Pătulescu e uman, atrăgător și susceptibil de a fi citit fără sforțări de voință. „Stătea pe treptele tocite din spatele intrării principale din blocul Militari în care locuiam eu și în care fuseserăm de multe ori unul celuilalt și bucurie vie și voluptate atavică și tihnă. Rochia scurtă, decoltată curajos foarte mulată îi accentua nerăbdarea și împietrirea. Nimic din zbuciumul întrebărilor adînci nu ajungea în catifeaua deschisă a ochilor, nici unul din gîndurile temătoare și febrile nu trepida în mătasea ingenuă a pleoapelor. Părul castaniu și lung, răsfirat peste umeri, își tremura nevăzut șuvițele în aerul învolburat al zilei. Venise să mă vadă după ce toată vara ne «uitaserăm» amîndoi. Cînd în iunie l-a cunoscut în nebunia sălbatică a Snagovului pe cel ce avea să fie nu prea multă vreme tatăl copilului ei nu se rupsese de tot, nu luase distanța necesară, nu «ieșise» complet din iubirea pentru mine.“ (p. 443).
Pătulescu scrie meticulos, pe îndelete, de aceea ultimul lucru pe care i l-ai putea cere ar fi să-și grăbească ritmul în expresii lapidare. E ca un melc a cărui dîră lexicală se întinde laborios în fraze mustind de adjective și adverbe, pe care le leagă în planglici simandicoase. Nu întîmplător modelul predilect în materie de stil și-l găsește în fraza lui Dan Hăulică, a cărui moarte de altfel o plînge cu îndreptățire. Pe deasupra, natură bonomă fiind, fără otrăvuri din a căror clocire să iasă remarci rele, autorul vrea binele tuturor, îmbrățișînd omenirea cu o privire filantropă. Pe dușmani, dacă îi are, nu-i pomenește, iar de urît pe cineva nu pare a fi în stare. Un estet contorsionat cu o morală blîndă, aceasta e formula interioară a lui Pătulescu.
E a treia cronică pe care o scriu la volumele lui Petru Vladimir Pătulescu. Recitind primele două cronici, la cărțile Din spatele pleoapelor – Te x Te (2008) și Sinceritatea privirii (2011), constat aceleași trăsături: firea blîndă, protocolul volutelor prețioase, predilecția pentru adjective numeroase, analiza în manieră abstractă a stărilor interioare. Chiar titlul stîrnește nedumeriri: în ce măsură o disperare poate fi frumoasă? În cei 11 ani de la primul volum publicat, Petru Vladimir Pătulescu nu s-a schimbat: a rămas același estet liric, cu fraza lungă și adesea redundantă, dar cu o veritabilă înclinație spre analiza de nuanță introspectivă.