Piesă în trei acte

De câte ori am citit în proza post-decembristă romane cu accente mai mult sau mai puțin pronunțate în direcția criticii unor noi utopii, am impresia că recitesc momentul 1949. Atunci, semnalele decretau că formele de organizare socială ce pretind o nouă libertate alertează, în fond, un alt model de dictatură – cu atașament către violență și mai sofisticată în manipulare. A nu știu câta oară trebuie remarcată matu­ritatea exilaților politici c­are au observat devreme și ero­rile democrației occidentale, sim­țindu-se captivi între totalitarismul bolșevic și limitările capitalismului. Despre o asemenea lume post-distopică scrie Andrei Cornea în noul său roman. Thriller politic și conspiraționist, metaficțiune și parabolă apocaliptică, Amintiri din epoca lui Bibi este oglinda actualității ce avertizează că istoria poate fi oricând trucată.

Andrei Cornea supralicitează cu înțelegere și ironie. Romanul se aprinde într-un trecut livresc și în altul distopic, lăsând cenușa în prezentul ce poate reînvia cu asupra de măsură toate posibilitățile. Pe scena înghesuită a istoriei, Andrei Cornea aduce un subiect mereu actual, contemplat diversionist, gândit cu legături elementare între lumile de hârtie care, transformate în viață, bântuie societatea idealizată de astăzi. Din stirpea celor cu rațiunea atentă la orice schimbare, dar mai ales la limbajul reinvestit în contexte propagandistice, în teme electorale sau regizări televizate, scriitorul arată cât de simplu este ca victima să rămână victimă, iar libertatea să fie răsucită până capătă chipul Puterii.

Cu alte cuvinte, subiectul romanului răspunde la o judecată contrafactuală: ce-ar fi dacă protagonistul din 1984 ar fi chiar autorul cărții „de memorialistică”, iar toate evenimentele înfățișate de Orwell să se fi petrecut aievea? Mai mult, ce-ar fi dacă Big Brother (aka Bibi) să se întoarcă dintr-un exil artificial și să recâștige alegerile democratice? Rădăcina unui asemenea scenariu are deja istorie și nimeni nu exclude posibilitatea realegerii unui dictator în condițiile democrației. Ba, aș zice, explorarea unui scenariu ca acesta se și experimentează mereu în diverse travestiuri ideologice. Cert e că Andrei Cornea insistă pe mecanismele aflate la baza unui astfel de construct. Așa încât, între experții lumii post-distopice din roman se află și oamenii cărții. Ei ajută la evidențierea comercială a politicii subterane, limitând sau energizând gusturi și sondaje. Pentru că aici viața imită cartea, nu invers. Fireș­te că autorul jonglează cu termeni alarmiști, precum democrație „blândă” sau „controlată”, după cum vorbește și despre libertate controlată. Bietul Winston nu mai știe ce să crediteze, dar mai ales în cine și în ce să se încreadă. Așa cum îl imaginează Andrei Cornea, anticarul Winston Smith este captivul memoriei personale ce rămâne, totodată, și unicul receptor al memoriei istorice. Un blestem al Cassandrei la masculin.

Cum ideile filosofice sau ideologice au mai multă competență în forma unui roman parabolă, Andrei Cornea recurge la această metodă pentru ilustrarea unei idei de filosofie politică. Din insistența urmăririi tezei din jurul memoriei ca adevăr istoric rezultă și intriga principală a cărții. De aceea și structura e simplistă, în trei secvențe ce cuprind, de fapt, tot atâtea scene în care personajele monologhează savant cu pretenția dialogului. Or, acest schematism e și slăbiciunea romanului, lăsând la vedere intenția moralizatoare. În prima parte, Winston se prezintă ca un mizantrop ce conservă adevărul trecutului și caută un editor pentru publicarea memoriilor sale. A doua parte recuperează pe Julia, iubirea interzisă de altădată, revenită în viața lui pe fondul altei crize social-politice. În fine, ultima secvență cuprinde mărturia explicativă a lui Steve O’Brien ce confirmă toate temerile („Omul nou va fi cvasi-etern”). Debutat ca un roman al memoriei, Amintiri din epoca lui Bibi se topește într-unul detectivistic și conspiraționist, lăsând interogațiile să aglomereze discursurile. Cu excepția câtorva fraze de la începutul și finalul romanului – în care descoperim și scurte descrieri, materia cărții face reverențe dramaturgiei, nicidecum prozei. Cu ușoară îngăduință, romanul se putea subintitula piesă în trei acte. Iar autorul se poate recomanda liniștit drept un regizor ce amplifică teorii distopice pe fundația ideilor lui Platon.

Din păcate, personajele sunt artificiale și neconvingătoare. Julia e mai degrabă o mașină repetitivă, ca o actriță care joacă prost. Ceilalți sunt ecourile unei perspective unice. Fără carnație, lipsite de vitalitate – fie ea fragilă. Și așa mai departe.

În proza lui Andrei Cornea nu există personaje situate în afara dialecticii. Protagoniștii și oponenții lor știu despre ce vorbesc, iar discursul e întotdeauna un joc al ideilor traversate conspiraționist din care răul, ca de atâtea ori în istorie, triumfă. Andrei Cornea lasă lucrurile să alunece într-o atare direcție convins fiind că îndoiala adevărului oricărui regim trebuie să persiste. Că numai investigat, adevărul are șanse de supraviețuire. Chiar dacă memoria lui este dacă nu anihilată, cel puțin compromisă.

La urma urmelor, asta îl și interesează pe prozatorul Andrei Cornea în cărțile lui: cum anume se compromit ideile care au schimbat sau pot modifica istoria?

Adesea, Andrei Cornea pare un idealist ce fuge de monotonie înscenându-și paradoxuri raționale. Ca un șahist care joacă singur. Proza e posibilitatea unui dialog, precum Amintiri din epoca lui Bibi, în care un autor perfect implicat în mișcările de idei actuale invită cititorul să facă legăturile. La rigoare, textele pot fi citite și ca manifest împotriva uitării – drama, în fond, a intelectualilor care au trăit schimbarea regimurilor dictatoriale cu speranță și care, nu după mult timp, au asistat neputincioși la metamorfoza libertății în interfață a dictaturii.

După două romane excelente, înșurubat în idee și ignorând densitatea, Andrei Cornea alunecă nefericit în zone aride literar, aproape deșertice. O metaficțiune ingenioasă se topește într-un balast de idei care sună dramatic în gol.