S-a lansat de curând la Gaudeamus Cluj-Napoca o nouă carte din seria de autor Ioan-Aurel Pop a Editurii Școala Ardeleană: Românii. Eseuri dinspre Unire. Am nu-
mit-o fără ezitare carte a identității noastre. O carte pledând pentru cultivarea memoriei, „atribut fundamental al inteligenței” în opinia autorului („nimic din ceea ce se petrece acum, sub ochii noștri, nu este fără rădăcini”).
Orice aniversare este mai întâi prilej de sărbătoare, de bucurie (o doză de festivism e în firea lucrurilor și a oamenilor), dar este totodată și oprire în loc pentru a cântări drumul parcurs. Centenarul Unirii este Marea aniversare, cea mai mare aniversare a românilor. Chiar dacă sărbătoarea n-a fost cu adevărat deplină – căci, poticnită în dezbinări, ezitantă, fragmentată, ea n-a unit într-o mare, unică bucurie pe toți românii –, a prilejuit oprirea în loc cât să ne privim în oglindă și să ne întrebăm cine suntem cu adevărat, de unde venim și încotro vrem să mergem. Grație nenumăratelor proiecte editoriale puse la cale (cred în continuare că mijlocul de aniversare cel mai concret și mai durabil s-a dovedit Cartea), au fost scoase la iveală documente, au fost deschise lăzi de zestre simbolică și sipete, au fost aduse la lumină albume cu imagini de odinioară. Am înțeles degrabă cu toții că, hărțuiți de Istorie, nu avem o bine rânduită poveste a trecutului nostru, că la întrebarea cine suntem răspundem lacunar, cu ezitări, gata să preluăm pe nemestecate descrieri ale noastre mânate de interese obscure: „Astăzi dezorientarea este sau pare să fie mai mare ca oricând. Uneori se afirmă, prin varii mijloace, că românii nu au practic istorie, că sunt recent formați, că au avut dinastie cumană, că sunt romi sau, dimpotrivă, că sunt pelasgi ori daci curați, creștini de dinainte de Hristos, vorbitori de latină înainte de romani etc. Alții, istorici de meserie, susțin că suntem un popor relativ nou, născut din valahi (vlahi), că avem un stat abia din secolul al XIX-lea și monarhie abia de prin 1866, că nu dispunem, prin urmare, de experiență istorică și nici de spirit și exercițiu de tip democratic. Oscilațiile acestea, între a fi «cei mai glorioși din lume» și a fi «omuleți patibulari», «turmă», pătrunși de o «puturoșenie abisală», sunt deconcertante pentru martorii străini onești și dornici de adevăr; pentru mulți dintre români, ele sunt sursă de neîncredere și de dezamăgire ori chiar, asociate cu alte dificultăți, motiv de negare a propriei identități”.
De sărbătoarea Centenarului, am ieșit de sub vremi și am încercat să ne aflăm și să ne descriem locul: „până la urmă, tot mai mulți români înțeleg că ne-am făcut și noi viața cum am putut, nici mai bine și nici mai rău ca alții, și că ceea ce contează este că existăm în această lume nesigură cu numele nostru etnic, cu o limbă, cu niște idealuri și, mai ales, cu o țară”. Spre lauda lor, românii și-au dat seama curând că au în Ioan-Aurel Pop un extraordinar purtător de cuvânt al românității. De la prima sa conferință pe tema Unirii, s-a dovedit că el este nu numai un istoric tobă de carte, nu numai un om de știință care știe foarte bine ce s-a întâmplat în trecutul nostru, ce se întâmplă cu identitatea noastră, cum ne privim și cum ne privesc ceilalți, ci are acces la cuvântul expresiv, la cuvântul potrivit. A răspuns invitațiilor venite de pretutindeni și a bătut țara în lung și-n lat vorbind despre români. A dus mesajul său și peste hotare. Sigur că se poate vorbi despre timpul de studiu sacrificat pentru a spune pe înțelesul tuturor povestea noastră. Însă, profesor fiind, unul în nobila descendență a Școlii Ardelene, Ioan-Aurel Pop își cunoaște și își respectă menirea de „luminător”. Știința Istoriei nu are dreptul și nici rostul să rămână izolată în cercul specializat al savanților. Ea trebuie să iasă în lume și să-și facă publice descoperirile. Fiecare detaliu al staturii noastre a fost instrumentat în conferințele sale întemeiat pe probe, pe dovezi, pe argumente și rostit într-o elegantă și caldă limbă românească. Toate popoarele au mituri, unele fondatoare, dar ele nu de istorici sunt create: „nu există un unic adevăr (ar fi teribil de plictisitor să fie un astfel de adevăr!), dar există adevăruri mărunte pe care putem și trebuie să le căutăm. Dacă nu căutăm adevărul (adevăruri), atunci ce să căutăm în trecut, ca istorici?”
Puse laolaltă într-o carte și precedate de Discursul de recepție la Academie, și el dedicat identității noastre (Istoria și semnificația numelor de român/valah România/Valahia – „Necunoașterea și nesiguranța, erorile și legendele persistă și în legătură cu numele pe care le poartă românii și țara (țările) lor. Pentru majoritatea românilor și mai ales pentru specialiști, chestiunea este pe deplin lămurită, iar reluarea sa poate să pară de prisos. Se va vedea că nu este, din păcate, așa și că, prin urmare, anumite precizări devin necesare”; „Denumirea de român, utilizată de toți istoricii români pentru a chema poporul lor din Evul Mediu încoace, nu are nimic de-a face cu naționalismul, deși a fost folosită adesea în spirit naționalist. Este vorba doar de o realitate cu existență milenară și care trebuie relevată în chip corect”), eseurile își revelează coerența și subtila construcție subterană.
Toate intervențiile sale adâncesc și argumentează cunoașterea despre români și românitate, dar pun mereu în oglindă și în echilibru identitatea noastră cu a celor din jurul nostru. El ne spune cu fiecare rostire că, dacă ne vindecăm de ignoranță prin carte, prin cultură, vom vedea că o pădure nu se cântărește prin uscăturile ei, ci prin ceea ce are verde și plin de speranță. Nu e adevărat că românii sunt hoți și leneși și nemernici. Toate popoarele lumii au hoți, leneși și nemernici. „Românii sunt poporul romanic cu istoria cea mai puțin cunoscută în Occident. Oricum, printr-o parte fundamentală a identității lor (origine, limbă, formă de creștinare, nume etnic intern), românii se revendică dinspre Apus, iar prin alta (organizarea bisericii, limba cultă medievală, alfabetul chirilic din trecut, spiritualitatea bizantină) din Răsăritul și Sud-Estul Europei. Particularitățile acestea nu-i fac pe români nici mai buni, nici mai răi decât alții, dar îi fac specifici sau altminteri decât alții, ceea ce îndeamnă la cunoașterea lor. Specificitatea nu înseamnă excepționalism, ci cale proprie de dezvoltare și afirmare, cale care trebuie cunoscută. Ignoranța nu este numai inamicul adevărului, ci și al dreptății, al judecății limpezi, al atitudinii corecte, al generozității și omeniei”.
Românii. Eseuri dinspre Unire este o carte a identității. Ea s-a scris treptat dinspre Unire, așa cum a fost ea visată de la cronicari, prin Școala Ardeleană, prin pașoptiști și până la 1918, dar privirea cărturarului e una în stare să panorameze deschizând ferestre spre înțelesuri noi ori prea ades uitate. Cele trei secțiuni – Românii, Unirea și Perspective – răspund unor întrebări fundamentale legate de identitatea noastră. Marile teme sunt reluate din mereu alte unghiuri de vedere, cu nuanțări și accente inedite. Fiecare luare de cuvânt e o învățătură reluând cu metodă și grație demonstrația, o pledoarie cu o cadență firească și convingătoare, un manifest care își cunoaște menirea. Prima secțiune vorbește despre medievalitatea românească, identitatea românilor în Europa, latinitatea lor, cu un elogiu limbii române („Pe noi ne definesc și ideea spațiului, și ideea originii, și cea a credinței, și cea a statului (nu unitar, dar vechi), și lupta pentru libertate și multe altele. Dar nu cred că există vreun coagulant care să ne lege și care să ne fi legat așa cum a făcut-o și o face în mod cotidian limba română! Când nu am avut nici stat unitar, nici recunoașterea originii daco-romane, nici granițe pe râuri, nici credință «receptă», nici libertate, limba română le-a suplinit pe toate”) și o savuroasă paranteză despre farmecul etimologiilor sau istoria prin cuvinte. Unirea cea mare este aprofundată prin eseuri precum: Unirea politică sau de când sunt românii români. Rezoluția de Unire de la Alba Iulia (din 1 Decembrie 1918) și autonomia. Marea Unire și vecinii României – semnificația internațională a actului de la 1918, Unirea cea Mare de la 1918: laudă cartografiei, fotografiei și cărturăriei, Vrajba unirii noastre, Marea Unire și Sărbătoarea Națională, Unirea noastră văzută de noi și de alții: „Noi, românii, ca și germanii, ca și italienii, ca și polonezii, ca și cehii, ca și slovacii etc., ne-am construit națiunile (adică solidaritățile moderne) fără să avem state unitare, adică fără să avem scutul politic necesar pentru aceste comunități. O națiune închegată poate trăi vremelnic în mai multe state, dar nu poate face acest lucru pentru eternitate, fiindcă părțile risipite sub aspect politic se pierd treptat, se transformă ori se topesc în sânul altor națiuni”. Secțiunea Perspective se deschide cu un text despre Academia Română la Centenarul Marii Uniri, punând un accent vibrant și necesar pe instrumentele cele mai potrivite pentru a înțelege lumea în care trăim așa încât să ne fie asigurat un viitor: Despre școală și diversitate, Conservarea și protejarea culturii naționale, Cultura română și dimensiunea sa istorică națională, Beletristica și istoriografia, Discursul istoric și Centenarul unirilor noastre (model de diplomație analitică, de polemică elegantă și inteligentă, de fermitate și onestitate intelectuală). Câteva eseuri aduc sub reflectoare Transilvania cea „învățată”, cu o discretă părtinire de aparținător: Școala Ardeleană și națiunea română din Transilvania în Secolul Luminilor, Ce este Transilvania, Lumina „cărții” („Școala a ajuns, ca și latinitatea, o obsesie pentru românii transilvani, meniți să se emancipeze prin cunoaștere. Decenii la rând, lumina școlii s-a revărsat peste înaintașii noștri, creând generații de intelectuali ridicați dintre țărani, înverșunați întru studiu, obsedați de luminarea lor și a națiunii, gata să se transforme în «apostoli ai neamului». Acest ideal era valabil și valid și la 1918, când împlinirea Unirii celei Mari a schimbat viața tuturor românilor. Lumina cărții și a școlii s-a îngemănat atunci cu lumina idealului național împlinit, prin care s-au descătușat cele mai puternice energii ale acestui popor. România interbelică s-a putut clădi prin cultivarea aceleiași credințe, a succesului în viață datorat studiului și obținut prin școală. Paradoxal, nici regimul comunist nu a putut clinti această conștiință a reușitei în viață prin studii serioase, temeinice, superioare. Abia astăzi, marasmul incertitudinii ne copleșește și ne determină, pe unii, să nu mai avem încredere în lumina cunoașterii obținute prin învățătură”).
Un cuvânt care revine adesea în cartea sa e rânduiala. Autorul vorbește despre rânduiala limbii române, despre rânduiala neamului nostru, despre rânduiala care se cuvine pusă în Istorie, deopotrivă în cea pe care o trăim și în cea pe care o povestim. Dar cartea lui nu pune doar ordine în haotica și intermitenta noastră poveste identitară, ci ne pune pe noi în rând cu noi înșine și în rând cu lumea.
Și o ultimă precizare: la a 20-a ediție a Târgului de Carte Gaudeamus la Cluj-Napoca, volumul a primit Premiul „Cea mai râvnită carte”, semn că mesajul ei a fost receptat.