Radu Albala sub pecetea tainei

În bibliografia, mai ales, de traducător și în biografia fascinantă a unui „adevărat aristocrat“ (cum îi spune Cezar Ivănescu), rețin atenția și două cărți de proză semnate de Radu Albala, Desculțe (1984) și Făpturile Paradisului (1987). Are dreptate Eugen Simion atunci când îl caracterizează pe Radu Albala drept un matein, într-un „fragment critic“ rezervat în România literară celui de-al doilea volum de proză al scriitorului, Făpturile Paradisului; subintitulate Desculțe vechi și noi (referința culturală la un titlu „celebru“ și la unul „obscur“, din clasicii și contemporanii noștri, e evidentă), narațiunile acestei cărți se citesc cu încântare și cu un anume „fior“ pe care îl dă fișa bibliografică de la sfârșit, care consemnează o laborioasă activitate de editor, traducător, scenarist și târziul debut în proză cu Desculțe. Vocație descoperită după atâta vreme? Revelație? Violon d’Ingres? Teamă? Tirania modelului? „Pecete a tainei“ ilustrului predecesor pe care Radu Albala îl admiră și (re)transcrie într-unul din textele volumului? Sau, poate, identificare dincolo de marginile capodoperei cu destinul eroilor acesteia? Pentru că Radu Albala este, în adevăr, un matein – deloc singurul, dacă mă gândesc la Alexandru George sau la Val Gheorghiu –, dar nu în sensul în care un discipol își urmează maestrul, ci în orizontul întâlnirii, conform vorbei atât de potrivite personajelor și naratorului din aceste Desculțe vechi și noi: „Munte cu munte se întâlnește, darămite carte cu om!“.

Farmecul prozelor lui Radu Albala provine, mai întâi, din jocul procedeelor narative; spațiul epic este cel al cărții, codul principal al textelor este cel cultural, a trăi înseamnă, deopotrivă, a scrie și a citi, iar principiul de structurare a narațiunii se află în păstrarea naratorului, în mintea personajului, în ochii cititorului și în „orientarea“ pe care o dă autorul. „Secretul“ povestirilor lui Radu Albala stă în alternarea surprin­zătoare a punctelor de vedere, a perspectivelor narative; operând, cum spuneam, în vastele teritorii ale textului, prozatorul practică un anume „realism“ al cărui principal resort se găsește în întrebarea unui personaj din Tuța, a doua proză a cărții: „Adică pe poziția cărui personaj se situează povestitorul?“. Alt fel de a formula celebra întrebare dintr-un alt tip de epică: „Pe ce te bazezi?“. Punctul de focalizare al narațiunii este personajul-narator a cărui stranie atracție pentru „latura de fantastic și morbid“, în descendență mateină, este dublată de fascinația prezenței sale în miezul evenimentelor relatate, de plasarea eului – martor, erou, „indice“ de verificare a faptelor, reper esențial al lecturii – în prezentul etern al istoriilor povestite; ceea ce frapează în textele lui Radu Albala este folosirea imperfectului și a persoanei naratorului, care învăluie substanța povestirilor într-o aură de miraculos, în cețurile nostalgiei, oferind, totodată, toate certitudinile pe care le poate da prezența persoanei întâi, a lui eu, cel care autentifică întâmplările: În deal, pe Militari, Tuța, Propyläen Kunstgeschichte și La Paleologu sunt, în fond, amintiri, iar nu povestiri. Oricum, ele sunt și pe placul cititorului amator de epică, de întâmplare, de poveste, dar și pe cel al cititorului „profesionist“ care află, adesea, deliciile lecturii sale în desfacerea mecanismului și în admirarea perfecțiunii sale. Poate cea mai profundă definire a imperfectului și a funcției sale în raporturile atât de complexe ce se stabilesc între scriitor și substanța textului său o dă Proust în Pastiches et Mélanges: „Mărturisesc că o anume utilizare a imperfectului indicativului – a acestui timp crud care ne prezintă viața ca pe ceva efemer, trecător, care, în momentul în care trasează acțiunile noastre, le și lovește cu iluzia, le cufundă în trecut fără a ne lăsa, ca perfectul, consolarea pe care o oferă activitatea împlinită – a rămas pentru mine o sursă inepuizabilă de misterioase tristeți“. Senzația acestei misterioase tristeți, dar și a „cruzimii“ cu care se de-scrie viața, a efemerității și a definitivului, a realului și a iluziei o dau toate narațiunile din Făpturile Paradisului.

Prozele lui Radu Albala „mustesc“ de viață, lăsând, în același timp, impresia „trucajului“ pentru că, iată, totul trece aici prin „geamul înșelător al citirii“: o poveste continuă o altă poveste (proza În deal, pe Militari „termină“ narațiunea neterminată Sub pecetea tainei a lui Mateiu I. Caragiale), un basm rescrie un alt basm (Tuța este o altă Cenușăreasă), o crimă se petrece printre cărți (Propyläen Kunstgeschichte), dansul este text: „Tofana se ridica și umbla în mâini, se dădea tumba, sărea jos de pe masă, lăsându-se să cadă într-un «grand écart» pe covor, lua, de pe piedestalele lor, două glastre cu flori cu care, purtându-le în podul palmelor întoarse în sus, plutea ce plutea până țâșnea iar drept în mijlocul mesei, unde le așeza fofilându-se cu abilitate printre ele, printre paharele cu picior, printre banii rămași în dreptul locurilor noastre atunci când întrerupsesem jocul, «uitase cu totu-și de ea/ și danța, danța, danța», mai dădea un ocol încăperii, sărind pe prichiciul ferestrei, ținându-se cu o mână de cremonă și cu cealaltă drapându-se cu perdeaua; iarăși stop-cadru, iarăși aplauze, dar iată că era din nou pe masă și călca, de rândul acesta cu nonșalanța prințului Mâșkin aruncând pachetul de ruble în flăcări, călca, așa, cu talpa goală, cu toată talpa, peste fise, monede și bancnote, o avere, ba chiar apuca, scarabei roșii pe verdele postavului, cu degetele de la picioare cât o monedă și, întrebându-se din ochi a cui e, ne-o arunca, îi aruncam, la rândul nostru, pe masă, câte o monedă pe care tot în același fel o apuca și și-o băga în sân, «văzduhul doar îi era perdea/ și danța, danța, danța», făcea «podul» și, în această poziție deplasându-se, culegea cu dinții o floare, în timp ce tot cu piciorul, la stângul îi lipsea arătătorul și, în mișcarea de apucare, folosea halucele întocmai ca pe un deget postpus, ne întindea un pahar și îl dădea, lacomă, pe gât, când, după ce-l goleam, i-l întorceam plin, și «danța, danța, danța», în sunetul aceluiași unic instrument care ba isca un firicel de cântec abia auzit, ba dobândea amploarea unei întregi orchestre simfonice“ (La Paleologu): pentru Radu Albala, tot ce este trăire înseamnă lectură, textul fiind unicul spațiu epic al rafinatelor și senzualelor sale povestiri. Radu Albala este un matein ale cărui două cărți de proză se învecinează cu cele ale Școlii de la Târgoviște.