Mass-media originale

Întrebarea „de ce sunt mass-media din România de după căderea comunismului altfel?” este nu doar o parafrază la îndemână, ci și o chestionare justificată; prin comparație cu ceea ce a fost în cazul țărilor care au plecat în istoria ultimelor decenii din poziții similare cu România, la noi chiar a fost semnificativ altfel.

Răspunsul la o asemenea întrebare poate fi unul consistent argumentat și el nu trebuie să se împiedice, cel puțin în cazul istoriei recente de la noi, în formule înălțătoare, prea generale, uneori euforizante, precum „presa este cea de-a patra putere în stat”; adesea, în cele trei decenii de postcomunism, la rece privind, lucrurile nu au stat deloc așa – nici nu aveau cum, câtă vreme presa a fost (încă mai este, în bună măsură) un fel de breloc de lux pentru alte forme și centre de putere.

Cum altfel?

Între altele așa: a) să spui despre presă că este „oglinda unei societăți” este corect, dar nu și suficient, fiindcă relația dintre presă și societate (pe care nu numai că o reflectă) este ambivalentă; b) să spui despre presa de la noi că a lucrat într-un parteneriat îndelungat și onest cu agenda publică este un neadevăr; agenda mediatică – la noi, în mod aparte – nu trebuie confundată cu agenda publică; c) să spui despre presa postdecembristă din România că a trăit plenar condiția libertății poate fi contrat foarte ușor. Pe de o parte, a fi liber și a te simți (doar) eliberat nu sunt sinonime perfecte (filozofii ne învață bine în acest sens – libertatea e la pachet cu responsabilitatea, eliberarea nu neapărat). Pe de altă parte, în libertatea-cadru în care există presa autohtonă din România de după 1989, nu sunt puține cazurile în care opțiunea discretă a instituțiilor sau, cel mai adesea, a celor care „butonează” instituțiile de presă să fie aceea de a se înregimenta, deci de a (re)intra în condiția servituții; d) nu în ultimul rând, să spui că majoritatea – fie și majoritatea simplă – a presei românești din ultimele decenii a fost „de partea bună” este o afirmație riscantă. Cantitativ, în timp și ca audiență măsurată, probabil că majoritatea mass-media nu au promovat și nici nu au luptat sub stindardul democrației liberale și al statului de drept. În momente-cheie însă, ca și în câmpul politic, în cel mediatic a existat o minoritate în presă care a semnalat corect sau măcar decent către ce e mai firesc să mergem.

Prin urmare: așa cum am avut „democrație originală” – și încă avem, vai, parte din plin de aceasta –, tot așa am avut și avem și „presă originală”. De altfel, vom mai avea așa ceva mult timp de acum înainte.