Pentru intelectualitatea românească, ca și pentru întreaga societate, momentul istoric 1989 a coincis (dincolo de evoluțiile politice în sine), cu debutul unor așteptări entuziaste, aproape naive, deși în mare parte justificate, legate de o transformare rapidă și mai ales de substanță a contextului cultural, în concordanță cu noul cadru – democratic, spre care țintea, măcar declarativ, establishment-ul politic postdecembrist. În termeni concreți, acest lucru însemna, în primul rând, abandonarea restricțiilor de conținut specifice cenzurii din deceniile comuniste și implicit o deplină libertate de exprimare, în sfera culturală și în cea artistică.
De-a lungul deceniilor postdecembriste, presa culturală a urmat, în mare măsură – și de altfel, nici nu se putea altfel –, traiectul extrem de sinuos al societății românești, reflectând mai întâi entuziasmul inițial și uriașul orizont de așteptare, ce a urmat descătușării dogmatice/ideologice de după 1989, apoi temerile și angoasele specifice unor evenimente istorice dramatice care au tarat traiectul României postdecembriste, cu profunde implicații (precum mineriadele și conflictele interetnice de la Târgu Mureș), pozițiile partizane ale celor angrenați, constrângerile de ordin economic și nu în ultimul rând, apetența variabilă a publicului, a societății românești în ansamblu, pentru fenomenul cultural în sine și față de manifestările acestuia.
Exuberanței inițiale și noului context publicistic de după 1989 le-au corespuns apariția unor noi periodice și o relansare a celor existente, presa culturală înregistrând tiraje uriașe în primii ani (de zeci de mii de exemplare), pentru ca apoi, la fel ca alte domenii ale presei scrise, să înregistreze prăbușiri dramatice, sau chiar apariția și diseminarea în mediul online, în vreme ce multe din revistele culturale și-au putut continua apariția doar grație subvențiilor și alocațiilor bugetare. Desigur că fenomenul, în sine, nu este unul nou și nici condamnabil. Este absolut firesc și frecvent întâlnit, inclusiv sau mai ales în societățile occidentale, ca statul să susțină financiar apariția revistelor culturale, cu atât mai mult cu cât tirajul acestora a continuat să scadă, concomitent și chiar mai alert decât restul presei scrise în ansamblu. Pe de altă parte, nu mai puțin importantă este însă și conturarea unor strategii editoriale care să reducă dependența de finanțarea bugetară. De altfel, tirajul în sine nu reprezintă sau nu ar trebui să reprezinte un etalon atunci când este vorba de reviste culturale. O călătorie în timp, către momentele de aur ale istoriei presei culturale românești, nu face decât să reconfirme teza potrivit căreia în cazul revistelor de cultură, tirajul este departe de fi cel mai important element. Bunăoară, revista „Convorbiri literare” înregistra, în 1867, un tiraj de 200 de exemplare, un număr care poate părea azi aproape derizoriu, contrastând vădit cu rolul acestei reviste pentru literatura română. De altfel, nici măcar în secolul XX, „Sburătorul” păstorit de Eugen Lovinescu nu a atins un tiraj de 1000 de exemplare, fără ca acest lucru să îi diminueze în vreun fel importanța, cu atât mai mult cu cât, dincolo de numărul redus de exemplare vândute efectiv, multe dintre acestea erau distribuite școlilor și facultăților sau diferitelor instituții și entități de cultură din epocă.
Revenind la evoluțiile presei culturale post-decembriste, probabil că tirajele cele mai consistente au fost atinse de reviste precum „Idei în Dialog” (tiraj atestat BRAT de 8100 de exemplare în anul 2006) și „Dilema Veche” (tiraj atestat BRAT de 20583 în decembrie 2018). Desigur că dincolo de principalele publicații, precum România literară (cea mai reprezentativă revistă literară din România, editată de Uniunea Scriitorilor, „Dilema” (apoi „Dilema Veche”), „Revista 22”, „Convorbiri literare” (seria nouă apărea în ianuarie 1996, la Iași), „Apostrof”, „Orizont”, „Viața Românească”, „Observatorul Cultural”, au existat, iar în unele cazuri continuă să mai existe, publicații de nișă. Fie că este vorba de reviste de artă, de teatru (o dată cu încetarea apariției, în octombrie 1989, a revistei „Teatrul”, după 33 de ani de activitate, avea să urmeze un vid publicistic în acest domeniu, înlăturat abia în anul 2000, odată cu apariția revistei „Teatrul azi”, ale cărei numere sunt cofinanțate de instituții sau organisme culturale, precum UNITER, AFCN sau Institutul Cervantes; începând din 2006, debuta o altă revistă dedicată teatrului românesc, anume „Scena.ro”, al cărei prim număr propunea o dezbatere legată chiar de starea teatrului românesc), sau reviste istorice („Magazin istoric”– revista de istorie lansată în 1967, ce și-a continuat existența în perioada post-decembristă, „Dosarele Istoriei” (1996), „Istorie și Civilizație” – al cărei prim număr apărea în octombrie 2009, „Historia” – apărută în 2001 și relansată în 2009, după preluarea de către trustul „Adevărul”), toate cu tiraj & grade de diseminare diferite și cu existență mai mult sau mai puțin efemeră.
Revistele istorice amintite, dar mai ales „Dosarele Istoriei” (1996-2007), beneficiind de un board editorial cu prestigiu științific internațional (Pierre du Bois, Dennis Deletant, Robert Levy, Vladimir Tismăneanu, pentru a-i menționa doar pe câțiva) au putut aborda, în paginile lor, teme de cercetare și arii de interes multă vreme tabu, de la investigarea subteranelor comunismului românesc la mecanismele represiunii regimului comunist în România și în celelalte state ale lagărului comunist sau crizele fierbinți ale Războiului Rece.
Desigur că nici presa culturală nu a fost scutită de polemici și nici de momente de tensiune, cu atât mai puțin de emergența unor viziuni și puncte de vedere vădit diferite, în rândul redacțiilor și contributorilor, iar un exemplu în acest sens este cel al revistei „Dilema”, cu demisia și plecarea în masă a ziariștilor și contributorilor (urmare a presiunilor politice resimțite) și coagularea în ianuarie 2004 a „Dilemei Vechi”, editată în regim privat.
Concluzionând, se poate afirma că odată cu virajul ideologic din 1989, așteptările cele mai mari – în spațiul cultural, au fost legate de înlăturarea totală a mecanismelor cenzorial-ideologice de control și modelare a domeniului cultural-artistic, a încorsetărilor specifice dogmatismului comunist și implicit de o emulație tematică. Cele trei decenii care au urmat aveau să contureze însă un amalgam de speranțe parțial împlinite, abdicări, compromisuri sau reconsiderări și/sau repoziționări.
