Anticariatul de idei

Nu avea îndoieli că fuseseră cele mai chinuitoare luni din viața lui, un răstimp sumbru în care timpul își pierduse liniaritatea, venind și revenind în cascade de gânduri vechi și temeri noi. Tot mănunchiul de idei în care crezuse atâția ani fără clintire se împrăștiase sub vântul unor schimbări pe care nu le înțelegea sau nu era pregătit să le înțeleagă. De șase luni nimeni nu mai pășise în anticariatul lui, pe care îl numeau „micul templu al culturii”. Rafturile de cărți vechi și prețioase, vânate de cei pasionați de carte și pricepuți în a le cântări, erau neatinse; cele de carte contemporană lâncezeau, incapabile să capteze cel mai mic interes; pe masa din mijlocul anticariatului, unde punea cărțile pentru cei cu gusturi mai simple sau cărți a căror achiziție era un efort neînsemnat, se așternuse un praf greu, cu aspect de mucegai. Nu, nimeni nu mai intrase. Nici măcar, vreun connaisseur din cei cu care îi plăcea să schimbe idei și păreri în neștire și care veneau atât de des încât cunoșteau la fel de bine ca el colțurile tăinuite ale anticariatului, nici vechii și statornicii lui clienți, de ani și chiar zeci de ani, nu, nimeni. Își spusese întotdeauna că omul este trecător, dar cartea este eternă, dar acum era el însuși nesigur de această veche credință.

O vreme își măcinase supărarea cu gânduri optimiste: dezinteresul pentru carte vine din interesul prea mare pentru altceva, și orice ar fi acel altceva, e o modă și, ca orișice modă e trecătoare. Au fost atâtea mode în istoria culturii; își alina durerea cu gândul că într-o vreme neagră icoanele, acele frumoase îmbinări între un meșteșug artistic desăvârșit și dragostea pentru sacrificiul sau puterea unui sfânt, fuseseră aruncate din temple și arse în locuri publice iar acum sunt căutate, cinstite și protejate ca tezaure… gândurile bune însă se isprăviră fără a-l convinge că există vreo pâlpâire de speranță. Trecuse vremea în care cărțile modelau oamenii ca pe o cărămidă crudă, făuritorii de idei nu mai erau prețuiți, scriitorii erau priviți ca biete curiozități, simandicoșii vorbeau de carte ca de o purtătoare de bacterii periculoase pentru sănătatea sifilitică a omului postmodern, falșii iubitori de natură căutau feluri sau nefeluri prin care să convingă lumea că e nevoie de interzicerea cărții pentru a nu se mai tăia copacii Amazoniei… Oricum, cititorii uitară virtutea cititului. Între cărți și oameni se așternuse o umbră necunoscută, nedeslușită. Cărțile, cu firea lor blândă și caracterul lor tăcut și docil, nu puteau face nimic, și nimeni în numele lor nu putea. A citi deveni o vocabulă atât de puțin întrebuințată în vorbire încât fu trecută oficial în câmpul arhaismelor, acele cuvinte care numesc îndeletniciri sau lucruri care pur și simplu nu se mai regăsesc în viață. Îl consola, într-o mică măsură, gândul că dacă oamenii nu mai credeau în carte, precum la o vreme grecii sau romanii nu mai credeau în zeii lor, atunci măcar un lucru e sigur – Cartea a fost ea însăși un zeu… Se uită în urmă să dibuiască drumul pe care se ajunsese în acel punct, dar totul se petrecuse în liniște.

Nu mai avea de unde să ia forța necesară luptei cu dezamăgirea pe care absența cumpără­torilor o implantase în sufletul lui, dezamăgire pe care o simțea că pe spirala otrăvită care se înșurubă ușor în inima lui, nu pentru a-l omorî, ci pentru a-l purta pe linia dintre viață și moarte. Se ferise de concluzie ca de o ispită aducătoare de moarte, nu a vreunui demon oarecare, urător de carte și de cultură, ci a diavolului însuși. Concluzia însă nu mai putea fi ocolită: anticariatul murise, pentru că nimeni nu mai era interesat de cărți. Cartea ajunsese o reminiscență a unei epoci apuse, de care nu mai voia nimeni să-și aducă aminte. Dar el avea conștiința împăcată: dăruise cărții cei mai frumoși ani și tot devotamentul de care o biată ființă omenească era capabilă.

Se trezise brusc, ridicându-se în capul oaselor. Își dădu seama că avea ochii plânși; nu mai știa dacă plânsese în somn sau plânsese înainte să adoarmă; oricum, lacrimile fuseseră atât de tăcute încât nu le auzise. Nu știa dacă visase sau dacă un gând genial se plăsmui în mintea lui chiar în momentul trezirii din somn. Simțea că da glas unei noi chemări: „Un anticariat de idei”. Da, va deschide un nou anticariat, nu de cărți, ci de idei. Va strânge toate ideile pe care oamenii nu le mai prețuiesc, așteptând, precum un comerciant de artă abil, că aceste idei să aibă din nou căutare, moment în care le va vinde. Deși noaptea era încă în putere, se îmbrăcă în grabă și se repezi spre anticariat. Se uită la toate rafturile de cărți, ca o ultimă reculegere evlavioasă, apoi puse în grabă toate cărțile în cutii, cu gândul să le țină deoparte; apoi gândul cel rău îl stăpâni atât de tare încât le scoase în stradă pentru a fi duse la tăiere și recondiționare, salvând astfel copaci… Se gândi că ar trebui să nu se lase pradă acestor gânduri, dar se lăsă învins de ele.

Chiar de dimineață trebuia să dea anticariatului nouă identitate. Firma anticariatului de idei era fără dubii mai frumoasă decât cea a vechiului anticariat de cărți. Apelase la cel mai bun artist pentru a plăsmui din culori vii și linii elegante un apel cuceritor: „Aici puteți lăsa spre păstrare idei”. De cum artistul așternu, cu un scris ce amintea de liniile art-nouveau, ultimul cuvânt, oamenii începură să se uite curioși la o asemenea idee nemaiauzită. Aștepta în ușă, nu avea răbdare să vadă care va fi primul client și ce idee se va oferi să vândă la anticariatul său. Abia deschise și în poartă apăru un domn cu apariție aristocratică, dar cu fața măcinată de o tristețe profundă. Îi oferi un scaun și îl ascultă.

Îngăduiți-mi mai întâi să vă felicit din inimă pentru inițiativa de a deschide un anticariat de idei, în care să păstrați cu grijă aceste vechi și nobile flori ale spiritului, aceste ciclame aflate în pericol de pieire, de vreme ce nimeni nu le mai cultiva sau îngrijește. Pericolul ca ele să fie uitate de spirit este foarte mare, iar o dată uitate, cine știe dacă ele vor mai fi vreodată plăsmuite la loc. Spiritul plăsmuiește mereu ceva nou. Dar, avându-le aici, ele vor putea fi reînviate, în alte împrejurări, mai favorabile. Am venit să vă vând, nu pentru că aș vrea, ci pentru că nu mai interesează pe nimeni, nici ca idee și nici ca obiectivare a ei, și poate că aici va fi bine păstrată, pentru a fi înviată mai târziu de un iubitor de idei…

Omul își înghițea tristețea. Cumpătat și atent, îi șopti anticarului:

Am venit să vă vând ideea de bun-gust.

Anticarul aprecie tranzacția ca fiind cât se poate de reușită, pentru că vânzătorul ideii de bun-gust nu ceru nimic altceva decât o garanție cât se poate de onestă – pe care anticarul i-o oferi cu bună-credință – ca această nobilă idee va fi cu grijă păstrată în anticariat, pentru vremurile sperate în care va fi din nou pusă la loc de cinste. Conducându-l la plecare constata că în fața anticariatului se făcuse coadă. Fu extrem de surprins, dar bucuros de un dorit, dar imprevizibil succes.

Anticarul cumpăra, fără costuri, doar cu garanții de bună păstrare, ideile de frumos, armonie, clasic, baroc, romantic, sensibilitate, eleganță, stil. Apoi, după ce își luă o scurtă pauză de masă, cumpără ideile de carte și de lectură, de la un scriitor bătrân, ce părea mai bătrân decât Epopeea lui Ghilgameș. Le dedica un loc pe peretele anticariatului, sub forma unor diplome de o eleganță fără egal. Așezate ca într-o galerie de mari maeștri, anticariatul se transformă într-o galerie a spiritului.

Mai era un singur vânzător, pe care, oricât se simțea de obosit, îl pofti înăuntru și îl întrebă cu toată politețea:

Ce idee doriți să vindeți?

Omul se uită în ochii lui cu o privire pierdută, ce trecea prin el, apoi îi fixă ochii și îi spuse cu vocea pierită:

Am venit să vă vând ideea de Dumnezeu.

Vânzătorul ideii rămase el însuși înlemnit auzindu-și propria afirmație; ca și cum anticariatul nu ar fi avut tavan, ochii îi erau pironiți în înaltul cerului, încercând parcă să ajungă cu privirea cât mai adânc în cer. Părea un sfânt dintr-un tablou de El Greco, înlemnit în fața unei arătări dumnezeiești; ceea ce spusese i se părea lui însuși dincolo de înțelegere. Anticarul se uită la el fix, întâi cu ochii mici, apoi căscați la maximum; păreau doi sfinți față în față din Muzeul El Greco din Toledo.