Multe dintre poemele volumului Cealaltă viață (Editura Școala Ardeleană, 2018), apărut sub semnătura lui Gellu Dorian, sunt încadrabile în categoria „liricii rolurilor”, unde, sub diferite măști ce ascund nu doar fețe, ci și trupuri de la diferite vârste, eul poetic își încropește o mică scenă teatrală de uz personal. Printr-o asemenea strategie textuală, sunt travestite stări sufletești și de spirit încercate în culisele neștiute ale unui theatrum mundi destinat doar reprezentărilor individuale. Tonalitatea de confesiune elegiacă adoptată de poet, ce însoțește defilarea de măști protectoare, are în intenție sublimarea suferinței prin mărturisiri ce se doresc eliberatoare de neliniști. Altfel spus, înscenările trupei/trupului de teatru regizate pentru a reconstitui ipostazele unei existențe supuse accidentelor biografice se doresc a fi izbăvitoare terapii, iar nu superficiale disimulări ludice. Acest motiv recurent al trupului supus inevitabilei mortificări dă contur profilului unui eu liric dornic de mișcări regresive, înspre „stadiul oglinzii” (nu atât în sensul lacanian, al primelor 18 luni de viață, cât în acela motivematic, al specularității propriu-zise). Rememorarea figurilor corporalității de la diferite vârste trădează intenția poetului de a recupera pentru cealaltă viață – prin desprinderi și recompuneri de sine purificatoare – ceea ce mai este viabil de sub straturile existenței trecute.
Un motiv ce se atașează sferei de reprezentări a feluritelor ipostaze ale eului călător în timp urmat de umbra unui omniprezent dublu este acela al ochiului. Așezate față în față, oglinda și dubla instanță oculară se susțin una pe cealaltă, întrucât ele înregistrează nu atât reflexe/răsfrângeri ale exteriorului obiectual, cât manifestări ale interiorității reflexive: „Ne privim ochi în ochi prin oglinda în care geme cealaltă viață,/ celălalt pare liniștit,/ sub genele lui nu sunt eu,/ sub genele mele stă el, orb, cârtiță prin aerul sec –// […] ochii mei mari se cufundă în ochii mei mari –/ ești unde sunt eu acum unde eram eu atunci –/ […] pot sparge oglinda din care să dispar,/ dar nu e nimeni aici,/ dincolo nu e nimeni,/ în ochi, zorii de zi,/ […] tac/ printre cioburi, irișii ochilor din care mă recompun” (Trezirea). În această relație de dublă oglindire, în care nu se primesc spre reflectare decât virtualități nesigure, suprafața oglinzii trimite înapoi, spre reflecție, imaginile inconsistențelor și ale transformărilor vieții. Or, poetul încearcă să concilieze tocmai aceste tensiuni și contraste.
Proteismul „oglindirii” de sine ar putea constitui o posibilitate de salvare sau măcar de amânare a celor prescrise de la naștere pentru cel care nu așteaptă promisiunile veșniciei de la cealaltă viață. Ființa rătăcitoare pe pământ nu ar dori să-și găsească nici timp, nici loc spre a muri, indiferent de lună a anului sau de zi a săptămânii, dar aceasta doar până în ziua când riturile de trecere funerare vor impune acoperirea oglinzilor: „lehamitea îmi iese din trup/ și se așază în oglinda pe care o vor acoperi cu cearșaful/ în care n-am dormit niciodată” (Nimic nu e de vânzare). Dacă odată cu un om se sfârșește o lume – dar nu numai a lui, ci și a celor pe care i-a cunoscut și care l-au cunoscut –, atunci cel mai greu este când te vezi murind odată cu ființa iubită: „când mori în celălalt este mult mai dureros,/ trupul tău viu stă mort în mormântul viu al celuilalt,/ la aceeași masă nu mai e loc împreună,/ nu intrați și nu ieșiți din aceeași casă,/ țărâna celuilalt doare, este grea,/ ea nu va înverzi niciodată, în timp ce tu vei înverzi și vei fi cosit/ în altă parte, căpițe în care poate ațipi celălalt fără să știe/ că somnul tău nu mai este și-al lui” (Ce greu este să mori în celălalt).
Este motivul pentru care subiectul liric se simte tot mai pregnant ca figură permanent dedublată, ca loc de întâlnire al unor impulsuri contrare: palpitul sangvin stimulat cândva de o ființă iubită este contracarat de chemările de dispariție auzite după extincția și urcarea ei la cer, prin turla bisericii, sub formă de fum de lumânare. Obsesii de semn contrar – ale încercării de a dobândi un echilibru sufletesc și ale vitalității resuscitate – rămân deschise. Pe de o parte, „trupul meu e liniștit ca o biserică după ce enoriașii au plecat/ pe la casele lor și împart anafura celor care nu au în ei încă/ trupul lui Iisus” (Trupul meu liniștit). Pe de altă parte, „trupul ar vrea să plutească ușor,/ dar sub el nu sunt ape,/ iar cerul e mult prea departe, mult prea senin,/ în jur imensitatea unei lumi în care mă scufund,/ în trup mugește ceva ca vântul printre casele părăsite” (Gata).
Însuși procesul de cristalizare a versurilor din volumul Cealaltă viață pare a reprezenta un succedaneu existențial, un posibil substitut al unor trăiri dorite cu ardoare, rămase în stadiul de pură virtualitate, și al unor experiențe triste încastrate în memorie. Astfel, răsfrângând imagini din afară, concrete („Pe peretele din față stă îngropată oglinda în care este/ îngropat peretele din spate,/ în stânga e o lume sălbatică,/ în dreapta, o altă lume care nu se lasă înghițită de prima// din oglindă am fugit de atâtea ori” – Pe peretele din față), oglinda reflectă și o pluralitate a sugestiilor de salvare (în sensul de izbăvire). Prelungul reflux elegiac la care este supusă ființa duce cu el nostalgia vârstei paradiziace și teama de ratare din etapa maturelor dureri și eșecuri: „viața este de la primul sfârc cu lapte atins de buzele tale/ până la ultimul pahar de care te desparți trist/ ca de singura ta fericire”. (Viața nu este paradisul visat).
Retrăind cu intensitate atât nutrirea vechilor iluzii, cât și pierderea lor, subiectul liric este conștient de viețuirea fragilă în cursul jocului mereu reluat al aparențelor și al contrastelor de orice fel. Gellu Dorian își trage realitatea pe piept ca o cămașă, dar nu așa cum proceda Mircea Dinescu la vârsta tinereții sale deloc elegiace, ci cu o gravitate ce captează ecouri din drama eului liric prezentă în eminesciana odă în metru antic. De fapt, cămașa îmbrăcată pare a fi una de… forță: „alergi după fericire ca nebunul printr-un ospiciu/ în care toți nefericiții sunt fericiți” (Toată viața alergi după fericire). Dar, când știi, potrivit aceleiași ilustre descendențe, că visu-acesta cu moarte se sfârșește, chiar că nu mai are nicio importanță dacă pânza costumului cu care vei fi îmbrăcat, o singură și ultimă dată, pentru cealaltă viață, îți va veni sau nu bine.
Aspirația profundă a eului o constituie domolirea stărilor de tensiune la care îl supune realul inconfortabil, sentimentul golului existențial cerând compensația plenitudinii. Or, la naștere, nimeni nu i-a spus nimic despre moarte și nici măcar despre viață, care se va adeveri a fi mereu în altă parte când a fost vorba să fie trăită într-un anumit fel voit. Din această pricină, când privește spre lumea din jur, îi reperează acesteia mai ales deplasările de linii și dereglările de sens. Discursul liric se constituie astfel la limita indecisă la care lumea poate fi privită ca spațiu al coexistenței contrariilor, generator al unor trăiri ambigue. Tot ce subiectul liric nu poate atinge nu există, iar ceea ce există și nu poate atinge nu-i aparține, el ajungând să se simtă la fel de bine nicăieri și la fel de rău peste tot: „ceea ce nu trăiești/ nu-ți aparține,/ iar ceea ce nu-ți aparține există în afara așteptării tale/ din care atunci când ieși/ dispari pentru totdeauna” (Viața nu este paradisul visat).
Cu trupul purtat înspre un regim nocturn neprielnic, fără ca ființa concretă să-i apară în cadrul reflector, eul liric a fost nevoit toată viața să stea treaz într-o lungă noapte căreia îi urma o invers proporțională zi în privința așteptărilor de înseninare. Cu o asemenea experiență, a amestecului de întuneric predominant și de luminozități abia aproximate, eul se teme că, „răs-tihnit” de viață pe o cruce care crește odată cu umbra trupului, va rămâne la fel de prezent și după moarte pe cât de absent a fost în timpul vieții. Ajuns relativ aproape în partea din dreapta a parantezei vieții, fiind pe cale de a se părăsi și de a se rupe de sine pentru toate veșniciile la un loc, eul poetic formulează concluzia că fericirea nu trebuie explicată prin prea multe fraze dezabuzate: „Nu e nici o fericire că nu mori acum sau că nu ai murit până acum,/ nici o tristețe că se va întâmpla mâine,// cei mai mulți mor de atâtea ori/ încât nici nu-și dau seama că s-au născut,/ umblă pe pământ neaflați de nimeni,/ atât de singuri și mulți încât sunt numărați numai când este nevoie/ să îngroașe o listă de pe care apoi sunt scoși” (Nu e nimic din ce e).
Gellu Dorian posedă arta de a evita turnura melodramatică, de a înfrâna gesticulația amplă și de a reprima tonalitățile sentimentale. Autoexprimarea nu este neapărat vorbire de sine, ci despre un sine general-uman și în aceasta constă marea reușită a volumului Cealaltă viață. Printr-o abilă eschivare de la expresia directă a celor trăite, poetul dă autentic glas traversării unor experiențe mereu altfel resimțite într-o viață în care nu toate cele rele vor să se spele printr-o uitare protectoare, iar cele bune întârzie să se adune. Multitudinea înfățișărilor dolorifice asigură o veridică susținere a spectacolului interior, deoarece Gellu Dorian știe să își aleagă recuzita convenabilă și masca lirică potrivită pentru sensibilitatea sa ultragiată. Drept consecință, rememorarea momentelor și a stărilor inconfortabile traversate poate fi înscrisă într-un registru liric prudent față de confesiunea directă. Prin organizarea decorului, a mișcării scenice și a reprezentațiilor subiectului liric, cu totul remarcabilul și bine conceputul volum Cealaltă viață, la care, am impresia, Gellu Dorian a lucrat foarte mult timp, se constituie într-un fel de poem scris în flux continuu, cu schimbări doar de nuanță și de accent, pe un parcurs elegiac dens și de lungă durată.