Doi poeți

Încadrarea unui poet de astăzi în­tr-o generație com­portă, în destule cazuri, anu­mite riscuri ce țin deopotrivă de stabilirea locului (sau rolului) său și de analiza propriu-zisă a versurilor pe care le-a publicat. E și situația lui Ion Tudor Iovian, poet „optzecist” cu debutul editorial complicat, ca și la alți colegi de generație, de contextul ultimului deceniu al regi­mului trecut. Tabelul crono­logic de la finele volumului și omul n-a mai scos niciun cuvânt, deși supradimensionat prin includerea unor referințe critice și, ca să zic așa, publi­cistice (de tipul: „2010: Cornel Galben publică un interviu cu Ion Tudor Iovian în volumul Convorbiri fără adiționale, Editura PIM, Iași, 2010”), oferă informații relevante în acest sens. După ce câștigase concursul pentru debut în poezie organizat de editura ieșeană Junimea, iar lista câștigătorilor fusese publicată în România literară, tânărul, pe atunci, autor se va pomeni cu o… plachetă, cu 16 pagini în „caseta” Zece poeți. Abia peste un an, în 1983, el va debuta editorial în condiții mai decente, cu Pădurea de pini, la Cartea Românească, „nașul literar” fiindu-i Mircea Ciobanu, iar numele Ioan Ivan făcând loc pseudonimului Ion Tudor Iovian.

Este Iovian un poet „optzecist”? Și, dacă da, e unul reprezentativ? Volumul nou, de o elaborată poeticitate, pune frenezia imagistică și asociativă într-un cadru intelectualizat, în practica discursivă a multor autori din generația 1980. La Iovian, ca și la alții, desfășurarea cu aplomb a poemelor, întinderea și, uneori, „serialitatea” lor, schimbarea pe parcurs a registrelor, modificarea de perspectivă, de plan temporal, de instanță lirică, intertextul și insert-ul cultural ce impulsionează versurile și testează competențele lectorului, toate acestea sunt mărci ale postmodernismului „optzecist”. Dar fiindcă Iovian are un vizionarism poetic marcat postexpresionist, un domeniu spectral „infranegru”, cum scrie el, prin analogie cu infraroșu, el a fost „extras” din componența generației sale de către unii critici, pentru care postmodernismul înseamnă altceva decât ce scrie Iovian. Ilustrativ pentru noua încadrare este Dan C. Mihăilescu, care îl distribuie pe poetul „optzecist” într-un alt compartiment liric, alături de Virgil Mazilescu și Ion Mureșan, Cristian Popescu și Ioan Es. Pop. În această abordare, se iau din mai multe generații exemple de poeți în „infra­negru”, puși într-o serie diferită de cea generaționistă. Gravitatea, dramatismul, tragismul unor reprezen­tări poetice și simbolice l-ar îndepărta pe Iovian de postmodernismul văzut ca o paradigmă a relaxării și ironiei îngăduitoare, a registrului soft.

Că unii dintre cei mai importanți poeți ai generației 1980 (de la Mariana Marin la Stoiciu și de la Mușina la Mureșan) sunt la rândul lor autori în registru și regim liric hard, măcar pe secțiuni, dacă nu în integralitatea unor volume ale lor, ar trebui să ne prevină asupra felului în care definim poetica generației, pentru a efectua apoi includeri și excluderi din ea. Dacă Iovian nu este „optzecist” postmodernist pentru că lirismul său e dramatic și, uneori, tragic, atunci nici Mariana Marin, nici Stoiciu, nici Mușina, nici Mureșan nu sunt. Dacă însă toți aceștia fac parte din generația respectivă păstrându-și tonalitatea și filonul imagistic propriu, atunci rezultă că poetica „optzecistă” este una integratoare nu numai pe „verticala” istoriei literare, ci și pe „orizontala” manifestărilor artistice. Ar fi fost curios – dacă ne gândim nițel – ca postmodernismul autohton să integreze atâtea discursuri anterioare și să nu integreze tocmai particularitățile fiecărui component al generației. Iată de ce, după părerea mea, Iovian e un „optzecist” reprezentativ, fără a renunța la expresionismul figurației și expresiei lui poetice.

În versurile lui (care nu pot fi citate, întrucât poemele sunt ample și se decodează în ansamblul lor), „nimicul macină”, iar „pustia” e „neagră”. Țărâna este „amestecată cu fiere”, iar poezia e, ca Lolita lui Nabokov, o „mică vicioasă” urmărită de poetul pe care, la rândul ei, îl urmărește. Textele au o anumită întindere, ocupând pagini întregi și oferindu-i posibilitatea unui autor foarte înzestrat să-și pună în valoare capacitatea asociativă și combinatorie. O singură dată avem exemplul unei poezii scurte, intitulată chiar poem, bună, dar fără forța expresivă a celor caracteristice pentru Iovian. Volumul este excelent, însă prezintă și un risc. Poetul imaginează atâtea situații și aduce în spațiul unui poem atâtea imagini, încât efectul, uneori, se pierde. S-a întâmplat și la case mai mari, a lui Voronca, de pildă. Iovian nu are încă o strategie frenatoare pentru lungile și înțesatele sale poeme postmoderniste și postexpresioniste.

La volumul Prin închisori și prin libertate de Andrei Novac, situația are cu totul alți termeni. Dacă Iovian a publicat greu și în condiții umilitoare înainte de 1990, tânărul din generația 2000 a scos până în prezent mai multe volume de versuri, care însă n-au circulat ori au fost acoperite de inflația poetică. Problema, în noua stare de lucruri, nu mai este că nu poți tipări o carte sau că, înainte de publicare, trebuie să porți o luptă de uzură cu cenzura pentru conținutul ei. Acum se poate publica orice, dar multe dintre aparițiile editoriale rămân necomentate, uneori chiar neobservate. E o inflație poetică, după cum spuneam, dar și una de epitete. Nu mai departe decât pe coperta a IV-a a cărții lui Novac se poate citi o „caracterizare” ce n-are nicio legătură cu volumul și, în genere, cu logica: „Un expresionism bine temperat, dar cu miză majoră”. Trei termeni „tari” (expresionism, miză, major) sunt folosiți în serie, în rafală, de Felix Nicolau ca să nu însemne nimic. Mai jos, o altă curiozitate: aflăm de la Cornel Ungureanu că „intensitatea lirică a asumării statutului de literat (de excepție a rostirii)” îl plasează pe Novac „sub semnul unei geografii literare fericite”. Expresionism bine temperat, dar cu miză majoră, geografie literară fericită… Mai bine deschideam direct cartea tânărului poet.

Se observă cu ușurință că Novac e un autor deja format, fără bâjbâielile adolescenței literare și fără diletantismele veleitarilor de orice vârstă. Poemele lui sunt în general scurte și concentrate, reflecția fiind încorporată în versurile ca atare, dar nu într-un mod manifest. Surpriza de a-l citi este plăcută, întrucât a scrie o poezie reflexivă fără note discordant-intelectualiste și fără retorism nu e un exercițiu la îndemâna oricui. Novac are skill-urile unui poet cu experiență. Iată a pleca devreme, un stop-cadru al unui cimitir simbolic, nenumit: „după ce se face seară/ nu o să mai vină nimeni,/ mai târziu, se va aprinde un bec/ pe fiecare alee pe care,/ duminică de duminică,/ vin femei cu colaci/ și colivă// luminile aprinse pe morminte dau/ umbre ciudate când bate vântul,/ în rest, e foarte liniște,/ doar întuneric și lacrimi”. Registrul este minimalist, la antipodul celui specific lui Iovian, iar lucrurile fundamentale se inserează firesc, neostentativ, printre cele banale. Discursul poetic e controlat, iar nu „revărsat”, ca la alți poeți din generația „milenaristă”; și aceasta se vede în toată cartea, nu numai în câte o pagină din cuprinsul ei. Dar și la Novac există un risc: acela al lirismului prea cerebral, al poeziei făcute, cum se spune, „din cap”. În azi, după atâta timp, poetul încă-tânăr exprimă, indirect, chiar această problemă: „nu dau foc la nimic,/ dau târcoale imaginației mele/ și merg mai departe,/ eu lupt,/ mă îmbrac în tot ce este/ viu”. Desigur, poate fi aici o referință la o mișcare socială, o revoltă populară, o revoluție; dar o putem întoarce spre autorul însuși. În timp ce alți poeți de vârsta lui au dat foc la prea multe, Andrei Novac încă își caută chibriturile…

Cei doi poeți, din generația 1980 și din generația 2000, s-ar putea, cred, citi reciproc (dacă nu o vor fi făcut deja), învățând unul de la altul să folosească pedala de frână, bună pentru Iovian, respectiv cea de accelerație, indicată pentru Novac.