Parigoria opincarului

pe Gavril Mol­dovan îl recunoști după patru trăsă­turi: adeziune fără abnegație, tristețe fără culminație, candoare fără precauție și perorație fără demonstrație. Dar peste toate plutește o tentă de ființă blajină căreia încetineala etnică, acel tact mocăit pe care ardelenii nu numai că și-l mărturisesc deschis, dar cu care pe deasupra au ajuns să se laude, îi dă autorului un aer pașnic, de ins înfrînat pe dinăuntru, incapabil de izbucniri belicoase.

Chiar și atunci cînd cîrtește o face senin, cu sfială, de parcă ar culege două scame de pe colțul mesei. Cînd critică, parcă șterge cu dosul palmei praful de pe oglindă, pînă într-atît de cuviincios îi este gestul. În gura lui, invectiva e curtenitoare, diatriba e mătăsoasă, maliția e bonomă, muștruluiala e liniștitoare, și pînă și obida curge lin, ca un oftat politicos. Cu un termen vetust din epoca lui Șăineanu, timbrul ființei lui Moldovan e dat de parigorie: o blîndețe mîngîietoare ce intră în cuvinte ca o prișniță moale, menită a domoli rănile. Mi-e cu neputință să mi-l închipui izbucnind în crize paroxistice al căror deznodămînt să plesnească în altercacții scandaloase. Moldovan este egal sieși într-o băltire domoală din care spinul coleric a fost smuls. Genul de om alături de care poți petrece o vară fără riscul de a-ți ieși din pepeni.

Cauza acestei parigorii stă în condiția de om al satului, de „opincar“, cum își spune el însuși, cu referire la matca țărănească din care s-a ivit (s-a născut în satul Cociu, județul Bistrița-Năsăud, în 1941). Cînd copilărești în opinci, chiar dacă la maturitate zbori peste oceane, stigmatul amintirii îl porți cu tine. Numai că la Moldovan stigmatul e semn de înălțare, prilej de nostalgie ucigătoare. În betonul a patru pereți se învîrte ca-n cușcă, copleșit de amărăciunea de a nu simți sub tălpi scoarța dîmburilor. E în el ceva dintr-un gnom al pămîntului căruia mutarea la oraș nu i-a schimbat busola lăuntrică. Nici facultatea pe care a făcut-o la Cluj și nici apartamentul din Bistrița-Năsăud, unde locuiește acum, nu i-au modificat aderența congenitală la stihia naturii. Insul e o ființă htonică prin excelență, legată de pămînt precum toarta de ulcior. Un om al pădurii în accepția brută a termenului. Dacă l-aș vedea ieșind dintr-o buturugă găunoasă, cu creștetul mușcat de licheni și cu umerii acoperiți de frunze, nu m-aș mira defel. Un gnom silvan căruia traiul printre oameni i-a fost mereu prilej de fîstîceală. Că acest gnom a ajuns să lege versuri și să țină jurnale vine de la același impuls atavic, a cărui expresie bate mai degrabă spre tipul baladei decît spre tiparul meditației. Și fiindcă oficiul gîndirii abstracte nu-l prinde, Moldovan scrie direct, fără bucle reflexive, dintr-o pornire expresivă în cursul căreia conceptul e înlocuit cu metafora. Poetul scrie în tropi, nu în raționamente. E confesiv și liric, fără înclinație spre dospiri speculative.

Dar să iau pe rînd cele patru trăsături. Adeziunea fără abnegație surprinde ușurința cu care, fascinat cum este de natură, se poate lipsi de elementul divin. Cîtă devoțiune poartă în suflet, pe toată o dăruiește elementului vegetal. Altarul lui Moldovan e pădurea, naosul sunt luminișurile, pronaosul îl găsește în bălți, iar pe sfintele moaște le atinge în sălbăticiunile cu care își încrucișează pașii. „Printre copaci e mai bine decît printre oameni“ (p. 71). mărturisește gnomul, iar sentimentul e reciproc, fiindcă „pădurea mea e azi nebună după mine: mă ademenește, mă strigă, mă cumințește, mă ciripește, mă adapă, mă freamătă.“ (p. 185). La așa venerație față de crengi, buburuze și veverițe, loc pentru abnegația de ordin mistic nu mai e. Moldovan nu se dă în vînt după creștinism, nu crede în iad, în schimb, în clipele de tristețe, presimte apocalipsa: „Sfîrșitul omenirii e iminent“ (p. 62), declară resemnat, într-un acces de intuiție neagră.

Și astfel trec la a doua trăsătură: tristețe fără culminație. Tristețea lui Moldovan e ca o apă freatică care îi adapă sufletul fără să i-l rănească. Poetul e trist necontenit, de dimineața pînă seara, fără întreruperi menite a-i ridica umoarea spre praguri exuberante. Numai că tristețea aceasta curge în platou, ca o molcomire ce nu sare în crize acute, ceea ce înseamnă că pe poet nu-l paște pericolul depresiei, al prăbușirii subite într-un gol interior. E un trist cronic căutîndu-și alinarea pe poteci de crînguri. Dar o natură cu adevărat tristă nu cade în sincope sinucigașe și nu știe de scîrba vieții. Acedia îi este cu totul străină, pînă și deznădejdea capătă un accent domol, fără riscul de a culmina într-un gest necugetat. Tocmai de aceea lamentațiile pe seama tristeții au ceva din litania calmă a unui ipocrit care își face din tristețe un pretext de care are nevoie spre a-și justifica amorul propriu. Cînd vezi cîte pagini umple pe seama tristeții disperate, nu-l poți lua în serios. Dacă ar fi disperat, nu ar urmări cu atîta curiozitate spectacolul lumii, în reviste, la televizor sau în reuniuni literare. În schimb, cînd scrie despre piaza-rea din cauza căreia rudele celor care au lucrat în redacția revistei „Ecoul“ au fost decimate fără cruțare, atunci îi simți cu adevărat tristețea: o amărăciune lugubră precum cea a unui spirit rău-prevestitor, al cărui fler a intuit o pedeapsă pe care colectivul o merita din cauza compromisurilor pe care le-a făcut în timpul comunismului.

A treia trăsătură este candoarea fără precauție. Moldovan are sinceritatea unui om slobod la gură, căruia nici un calcul de moment nu-i poate cenzura gîndurile. E atît de spontan că seamănă cu un copil mare a cărui candoare nu a fost alterată de nici o frică. Din acest motiv spune ce crede despre toți: despre unguri fiindcă ne vor Ardealul, despre nemți fiindcă ne-au ocupat de două ori, despre evrei fiindcă au inventat comunismul, despre ruși fiindcă ne-au luat Basarabia și despre colegii de breaslă fiindcă sunt ipochimeni. Dintre aceștia din urmă, de un tratament aparte se bucură Olimpiu Nușfelean, pe care autorul îl încondeiază de cinci ori, în virtutea unei obsesii malițioase. Portretul pe care i-l face e ca o suspensie de așchii de sticlă plutind într-o soluție de vitriol. „Poetului acestuia îi lipsește ceva. Poezia lui nu are notă personală, e lipsită de virtuți poetice, e leșinată. Păcatul lui O. N. este că, din ambiție, se apucă de toate, poezie, eseu, proză, nereușind nimic notabil. Are atîția ani de experiență în urmă și totuși marea carte nu vine.“ (p. 46). Antipatia față de Nușfelean mai țîșnește în patru locuri, și totuși impresia e că, deși se vrea distrugătoare, diatriba e ca o întîmpinare făcută după un protocol colegial. Cum spuneam la început, tactul simandicos al încetinelii mocăite îi răpește autorului otrava împunsăturilor. Criticile lui nu provoacă rană de ulcerație în cap, doar surîs de distracție în minte.

A patra trăsătură e perorația fără demonstrație, cînd autorul se lansează în solilocvii vide, unde calambururile dau regula. Deși își bravează tristețea, Moldovan e un ludic căruia îi place să se joace cu cuvintele, legîndu-le pe temei de aliterații, omofonii sau pleonasme, însușire pe care și-o recunoaște franc, ca pe un viciu la care nu numai că nu vrea să renunțe, dar la care ține ca la o însușire de blazon. „Iar o să zică lumea că sînt confuz, că îmi place calamburul, calamarul, calamitatea și călimara amară.“ (p. 201). Cu asemenea năzbîtii Moldovan nu poate spera la indulgență din partea criticilor. Asemenea însăilări cu alură de monologuri jucăușe alcătuiesc partea slabă a jurnalului, unde autorul lasă impresia că îmbină vorbe de dragul sunetului lor inept. În acest caz, neavînd întîmplări pe care să le treacă în jurnal, diaristul stîrnește trombe de vorbe ca scop în sine, fără intenția de a demonstra ceva.

Dacă las deoparte solilocviile cu iz vaporos și calambururile cu clinchet inutil, jurnalul se citește cu plăcere, fiind mărturia unui rapsod modest, care își cunoaște lungul nasului, și căruia cele patru trăsături îi dau un profil distinct.