Am revăzut de curând extraordinarul film al lui Luis Buñuel, Viridiana. M-a interesat în mod special o scenă zguduitoare, de neuitat. Aceea cu cerșetorii, oamenii străzii, decrepiții care năvălesc în castel, în lipsa stăpânilor, și fac un chef grotesc, o caricatură de chef, în salonul aristocratic. Știrbi, gângavi, nespălați, incapabili să folosească limbajul articulat, ei își pun mâncare cu mâinile în farfuriile de porțelan și își afundă gura lacomă direct în ele, toarnă neglijent vin roșu în paharele de cristal, lăsând să curgă jumătate pe fața de masă făcută din dantele franțuzești, își aprind țigările puturoase de la sfeșnicele de argint. La un moment dat, un schilod, sărac cu duhul, îmbracă o rochie de mireasă păstrată într-o ladă ca amintire și dansează deșucheat. Luis Buñuel, care fusese în timpul războiului civil din Spania de partea comuniștilor, face astfel (poate involuntar, poate doar datorită intuiției lui de artist) o satiră terifiantă, dantescă a comunismului. Pentru că așa ceva este comunismul: o imensă impostură, o transformare a vieții într-o caricatură de viață. Îmi amintesc cum stătea o cravată (oricât de scumpă) la gâtul unui activist al PCR: era fie nefiresc de scurtă, fie strâmbă, fie strânsă atât de tare încât îl făcea pe purtătorul ei să arate ca un spânzurat, roșu în obraji și cu ochii holbați.
Cum se ajunge la fascism, nu știu. Nu l-am cunoscut dintr-o experiență directă. Știu doar că a dus la moartea a milioane de oameni nevinovați, ceea ce este de neacceptat și de nescuzat. Și că este – ca și comunismul – ilegitim și criminal, pentru a folosi memorabila sintagmă din Raportul lui Vladimir Tismăneanu. În cărțile despre fascism, extrem de numeroase, nu am găsit niciodată o explicație a generării lui, autorii ocupându-se aproape exclusiv de incriminarea faptelor fasciștilor. Sau am găsit o explicație exclusiv politică, nu și una existențială.
În schimb, comunismul l-am trăit, l-am studiat, am reflectat asupra lui o viață întreagă. Uneori am încercat să mi-l asum, să-i înțeleg regulile și să le asimilez, să mă adaptez la situație ca să pot supraviețui. Până și un om prins sub dărâmături după un cutremur luptă să-și facă puțin loc ca să respire sau ca să-și miște picioarele strivite. Cam așa am reacționat eu.
Comunismul este un complot al învinșilor – în marea competiție a vieții – împotriva învingătorilor. Mulți intelectuali subțiri se arată oripilați de ideea de competiție. Li se pare vulgară. Dar competiția este esența însăși a vieții. Pomii din livada mea se străduiesc să crească fiecare mai înalt decât celălalt, ca să poată primi cât mai multă lumină de la soare. Oamenii concurează și ei, necontenit, unii cu alții, încă dinainte de a se naște când, sub formă de spermatozoizi se angajează în cursa pentru fecundarea ovulului. La naștere orice om este învingătorul a milioane (aproximativ două sute de milioane!) de posibili alți oameni. Dar, odată născut, pentru el încep noi competiții.
Concurența dintre oameni diferă de aceea din junglă, prin aceea că are reguli, dar este la fel de nemiloasă. Unele doctrine (de exemplu aceea a creștinismului) încearcă, fără mare succes, să instaureze o stare de necompetiție. Dacă le studiem, constatăm că ele sunt invenția unor învinși care vor să-i facă mai toleranți pe învingători (evreii aflați sub ocupație romană au inventat creștinismul pentru romani, dar ei înșiși nu l-au adoptat). În plus, aceste doctrine sunt respectate doar demagogic, instaurând un regim al simulării hilar (în literatură există numeroase reprezentări (comice) ale strădaniei oamenilor de a părea neegoiști și binevoitori unii cu alții).
Principalul merit al oamenilor constă nu în desființarea competiției (care ar duce, de altfel, la o degenerare rapidă a lor), ci în reglementarea ei. Legile, în ansamblul lor, pot fi considerate și un regulament de desfășurare a competiției dintre membrii unei societăți.
Competiția duce inevitabil la o ierarhizare. De obicei, în condiții de pace, de bună administrare, de relativă prosperitate se ajunge la configurarea a trei categorii:
Oamenii de valoare (învingătorii), componenții unei elite, restrânse numeric, care dă tonul în societate. Ei sunt puțini la număr.
Apoi – oamenii obișnuiți (sau aparent obișnuiți), care constituie majoritatea.
Și, inevitabil, oamenii incapabili (învinșii), fără nicio șansă de a mai câștiga vreo competiție. Ca și elita, ei sunt puțini la număr, constituind, dacă se poate spune astfel, o elită inversă.
Cât timp societatea funcționează, oamenii care constituie majoritatea (midle class, o numesc sociologii) stau cu fața îndreptată spre elită, ca floarea soarelui spre soare. Nu este vorba de o admirație extatică sau de o resemnare, ci de un ideal, care le orientează eforturile. Mulți oameni obișnuiți încearcă să devină oameni excepționali, iar dacă reușesc li se recunoaște succesul. Competiția este de un mare dinamism și produce o bunăstare care se revarsă asupra tuturor, chiar și a celor care nu sunt în stare să facă nimic. Aceștia sunt tratați de societate cu înțelegere și generozitate.
Comunismul dărâmă iresponsabil și cu consecințe dezastruoase această armonie dinamică. Inițiatorii actului distructiv sunt, bineînțeles, oamenii de nimic (elita inversă), care se consideră nedreptățiți. Lor li se asociază, din cauza unui regretabil malentendu, tinerii (nu toți, dar aproape toți), pentru că temporar, până la dobândirea unui loc în societate, se află într-o situație asemănătoare cu aceea a învinșilor. Li se mai adaugă reprezentanții unor minorități (etnice, sexuale, religioase etc.) pentru că și ei se simt marginalizați. Istoria lumii este plină de răzvrătiri ale oamenilor defavorizați împotriva celor cu o poziție bună și sigură în societate. Dar toți răvrătiții, din fiecare țară și din fiecare epocă, au pierdut, în mod îndreptățit, spre binele umanității, bătălia.
}n secolul douăzeci, pentru prima dată în istoria lumii, complotul celor incapabili și al acoliților lor reușește. De ce? Pentru că instigatori de profesie, ca Marx sau Lenin, folosindu-se de mijloacele de comunicare în masă, inexistente în trecut, conving o mulțime uriașă de oameni obișnuiți să li se alăture looser-ilor. Nu poate fi imaginată crimă mai gravă decât acțiunea acestor instigatori (intelectuali cinici) de a activa tot ce este mai josnic în semenii lor. Mulți oameni de bunăcredință, care sperau ca prin muncă și printr-o participare corectă la competiție să ajungă să facă parte din elită, încep să creadă – sub influența propagandei comuniste – că pot obține totul dintr-odată, fără efort, prin deposedarea violentă de bunuri materiale și de titluri a celor din elită. Jefuitorii elitei sunt gata-gata să-și închipuie că și talentul, și inteligența, și farmecul pot fi furate, că prestigiul poate fi luat ca o pălărie de pe capul unui om de valoare și mutat pe alt cap.
Pentru prima dată în istoria lumii o ierarhie răsturnată se instituționalizează, devine un regim politic în mai multe țări de pe glob. Vai de oamenii de valoare din aceste țări! Sunt închiși, schingiuiți, omorâți. Sau obligați să facă munci înjositoare, cu mult sub competența lor. Sau determinați să se expatrieze.
Oamenii incapabili veniți la putere nu sunt în stare să inventeze o nouă societate. Ei o imită caricatural – ca niște maimuțe care ar imita îndeletnicirile oamenilor – pe cea dinaintea lor. Rezultatul este jalnic. Parlamentul devine o caricatură de parlament (în care totul se votează în unanimitate), alegerile o caricatură de alegeri (în condițiile în care nu există decât un singur partid), presa o caricatură de presă (o funcționare în gol a „limbii de lemn“, fără legătură cu realitatea), arta (aceea aservită regimului) o caricatură de artă, comerțul o caricatură de comerț (din cauza mărfurilor și prețurilor standardizate), banii o caricatură de bani, cu o valoare stabilită artificial, munca o caricatură de muncă (dovadă – calitatea proastă a mărfurilor, cu excepția celor produse de oameni pasionați, imuni la persecuții), competiția o caricatură de competiție („întrecerea socialistă“), sărbătoarea o caricatură de sărbătoare (cu participare obligatorie, lipsită de entuziasm) etc.
La un moment dat comunismul se extinsese ca un cancer și exista riscul să atingă esența însăși a umanității. Din fericire, la sfârșitul secolului douăzeci s-a prăbușit.
