Încă o carte despre Bacovia

Bacovia constituie tema de-o viață a lui Constantin Călin. După un volum cuprinzînd „eseuri despre om și operă“ (1999) și un al doilea înfățișînd „o descriere a operei“ (2004), ne aflăm în fața celui de-al treilea din seria care are ca obiect, în formulă subiacent emoțională, „triumful unui «marginal»“. Devotamentul, paciența, acribia sunt factorii puși în joc de critic, dezamorsînd confruntarea cu „un interval amețitor de lung“, temerile unui eșec. În principal o nedezmințită prezență pe drumul ales: „Persistența o datorez lui Bacovia. Odată instalat ca «preocupare», nu-l mai pot scoate din minte. (…) Vrei să-l restitui cu rădăcini și țărînă, – atunci ai de săpat în jur și în adînc!“ Astfel nu ar fi nepotrivit să vorbim despre o nobilă obsesie ce ar putea fi indicată prin conceptul pavlovian al reflexului condiționat: „aproape orice citesc, gîndul îmi fuge la Bacovia, așa cum – cred – cel al eminescologilor fervenți fuge la Eminescu. De la Bacovia ajung la mediul băcăuan, la istoria locului, la istoria contemporană și, adesea, la mine“. Identic am putea menționa factura lirică a acestui absorbant travaliu uneori generator de imagini: „Prin analogie cu meșterii, sunt un zidar de finisaje și un pictor de subțire: îmi plac netezimile și contururile bine precizate“. Sau: „Vrînd să umpli goluri ori să netezești, poți cîteodată deforma“. Nu o dată analiza textului apare devansată de o pornire care intră în domenii străine în fapt acesteia, cu un himeric elan al exhaustivului: „În «Tablou de iarnă», Bacovia amintește, de trei ori, de abator: «Ninge grozav pe cîmp la abator, Pe cîmp la abator, s-a înnoptat, Spre abator vin lupii licărind». Am simțit nevoia să fac istoria acestui «reper», lucru pentru care am citit toate dosarele despre el din arhivele băcăuane“. Dacă se pare că Bacovia a fost singurul dintre poeții noștri de seamă care a utilizat termenul „igienă“, cercetătorul, impulsionat de circumstanța că primele decenii ale veacului trecut au cunoscut epidemii „care de care mai înfricoșătoare“, ne mărturisește: „Dovezile manifestărilor lor le-am căutat în dosarele Serviciului Sanitar și în presa locală. Pentru lămurirea acestui «detaliu» (redat în cinci pagini de text) mi-au fost necesare cîteva săptămîni de studiu“. Dar accentul în acest ultim (?) tom al investigațiilor bacoviene e pus pe recepția de care a avut parte poetul. În principiu, socotește Constantin Călin, aceasta e tulburată de excese și clarificată de moderație: „Dacă pentru cineva sună trîmbițele și bat tobele luni în șir, efectul e, în destule cazuri, contrar celui scontat. «Ridicarea în slăvi», adică publicitatea în doze prea mari, e suspectă; trezește vigilența critică și dorința de contrazicere. (…) O critică aplicată, fie și aspră, e mai convingătoare decît o jerbă de exagerări. (…) Nelipsită de variații, critica operei lui Bacovia a înaintat progresiv cu deschideri din ce în ce mai largi, dar, în ansamblu, a păstrat tonul mijlociu“. Concepție favorabilă înțelegerii traseului suficient de anevoios al poetului, însă pe care-l putem considera un soi de climax prin „triumful“ ce l-a încununat. E menționat și acel fenomen sacrificial în planul istoriei literare care i-a îngăduit autorului Scînteilor galbene să beneficieze de un „spațiu vital“ estetic mai avantajos. A fost necesară „estomparea“ unor contemporani de succes pentru ca opinia publică să se intereseze satisfăcător de Bacovia: Panait Cerna, Octavian Goga, Ion Minulescu. Cutezăm a citi aici în transparență o stare de spirit a provincialului (Constantin Călin își desfășoară activitatea la Bacău), sensibil în speță la condiția de outsider pe care a avut-o Bacovia și care s-a dovedit în cele din urmă a-i fi utilă. „«Nedreptățitul» are șansa rejudecării operei sale și a unui verdict, de regulă, favorabil“. Un soi de aparent cinism al destinului, constituind premisa unei reparații. La un moment dat criticul ne mărturisește că, „sub infuența unor lecturi franceze“, a schimbat „ecuația explicării“, trecîndu-l pe Bacovia din categoria de „om de provincie“ în cea de „marginal“, mai pregnantă pentru contemporanii noștri. Nu fără însă a scotoci prin numeroase dicționare spre a constata că vocabula marginal, inițial cu rol de adjectiv, a apărut în calitate de substantiv după 1960. S-a răspîndit în Franța, fiind inclusă în marile inventare lexicale, Larousse, Littré, Quillet, Robert abia la sfîrșitul secolului trecut. Însă recepția unui creator, chiar dacă a pornit de la o treaptă scăzută sau posibil chiar din această pricină, poate ajunge la excese asociative. La o saturație care propune interferențe peste marginile rezonabile. Astfel, conform unor comentatori, „bacovianismul“ ar fi de găsit, anticipativ și retrospectiv, într-o sarabandă de nume „afine“, ducînd la burlesc: Alecsandri, Coșbuc, Sadoveanu, Urmuz, Mateiu Caragiale, Hortensia Papadat-Bengescu, Labiș, Cioran. Ne îngăduim a ne uimi doar de absența din listă a unui Adrian Păunescu sau a unui Mircea Dinescu, și ei bacovieni sadea! În fine. Reținem ultima pagină a cărții, în care Constantin Călin propune o „actualizare“ a lui Bacovia prin activarea filonului său insurgent: „Notele mele, care uneori alunecă spre pamflet, sunt reacții de observator al actualității. Tocmai pentru că sunt «om de carte» nu pot ignora «inversiunile» ce se petrec în societatea noastră. Bacovia și simboliștii îl urau sincer pe burghezul «hidos». El a revenit: e «patron», «om de afaceri», PDG, ministru, deputat, senator etc. A prosperat, dar cu faima de dubios. E ipocrit, lacom, pervers. E «corb», «îmbogățit după revoluție», «mitocan». Trebuie să-i arătăm că existăm. El ne ignoră; noi, care n-am pierdut noțiunea de «ideal», îl sfidăm“. Cum să nu subscriem la năduful civic, cu gir bacovian, al admirabilului Constantin Călin?