În 15 mai, Ștefan Câlția face 77 de ani. România literară îi urează „La mulți ani”, cu această ocazie.
Cristian Pătrășconiu: Sunteți (și) un povestitor – ați spus cândva. Ce fel de povestitor? Cu ce povestiți? Despre ce povestiți?
Ștefan Câlția: Despre viață. Nu povestesc altceva decât despre viață. Despre viața mea, despre viața celor din jurul meu. Și cred că nu povestesc gratuit, deși, câteodată mă ia apa, așa, și îmi place să trec din poveste în poveste. Dar, de obicei, încerc ca poveștile mele să îl pună pe cel căruia îi povestesc într-o nouă ipostază, într-o nouă stare. Nu vreau să îl conving cu nimic, nu vreau să îl duc în poveștile mele neapărat, ci vreau, cu ajutorul poveștilor mele, să îi stârnesc propriile povești. Da, și în pictură sunt un povestitor. În multe din lucrările mele. Încerc să cred că nu fac o literatură cu culori, ci că povestesc cu semne, cu ritmuri care, la rândul lor, construiesc niște povești. Între marii povestitori, l-aș aminti acum numai pe Bruegel; studenților le dădeam totdeauna exemplu de povestitor cu semnul plastic o lucrare a acestuia în care e vorba despre răstignire. Mântuitorul e mic, pe un deal, în spate; în față, o mulțime de oameni și, totuși, când te apropii de lucrare, în câteva clipe ai ajuns la cruce, la El. Și de acolo te întorci în toată povestea. Acest drum foarte rapid spre punctul principal al compoziției e realizat de tunicile unor soldați, care sunt roșii și punctele acelea roșii te ghidează. În sensul acesta sper că sunt și eu un povestitor. Încerc să îl fac pe privitor să ajungă acolo unde vreau eu să ajungă sau în preajma locului în care vreau eu cu ajutorul semnului plastic, cu ajutorul semnelor specifice mie.
Despre ce povestiți mai des – despre bine sau despre rău?
Eu sper că povestesc mai mult despre bine. Pentru că răul nu e altceva decât lipsa binelui. Eu nu cred că răul e. Atunci când nu umplem lumea cu bine, atunci te întâlnești cu răul. Chiar și înainte de 1989, ceea ce nu înseamnă că acum lucrurile s-ar fi schimbat radical, când vorbeam, prin arta mea, despre asprimea acelei lumi, prin strigăt, prin țipăt, nu vorbeam despre rău. Vorbeam despre lipsa binelui.
De ce, inclusiv de dumneavoastră cu mijloacele artelor vizuale, trebuie povestit despre rău? Și de ce se cuvine să vorbim despre bine? Fiecare dintre aceste două întrebări complementare are câte o întrebare ascunsă: nu e și așa destul de mult rău în lume? Nu e evident binele din lumea aceasta?
Nu e de ajuns să vorbești numai de bine, deși lucrul acesta trebuie să fie preocuparea principală într-un discurs, într-o poveste, în viața de toate zilele. Din când în când e bine să arăți răul – și să o faci cu putere, cu limpezime, ca un fulger, ca un strigăt. De ce trebuie arătat răul? Pentru că răul nu e întotdeauna foarte clar. Pentru ca oamenii să îl vadă și să se ferească – aveți grijă că puteți cădea, puteți cădea în această groapă. Prin arătarea răului, tu, de fapt, îi ocrotești pe cei din jur, îți ocrotești aproapele. Pe de altă parte, a transforma arătarea răului într-o atracție, a deveni tu un personaj aparte pentru că poți, tot timpul, să vorbești despre rău și a transforma arătarea răului într-un câștig nu face altceva decât să te apropie și pe tine foarte tare de acel rău. Și iată încă un motiv pentru a vorbi despre bine. Sigur, e mai ușor să vinzi răul decât să vinzi binele – și mass-media de astăzi cred că, din păcate, aceasta a ales să facă în primul rând…
De ce e mai ușor să vinzi răul?
Pentru că răul are zgomot de tinichea. Pentru că răul are culori de disonanță. Răul stârnește în oameni instincte primare, care țin aproape de biologic, de animalic. Și există această latură în ființa umană. Ea e mai directă, mai accesibilă poate. Pe când, în cazul binelui, pentru ca binele să cuprindă, să atingă, să lucreze e nevoie ca tu să fii instruit, să fii cumva îmbăiat în ideea de bine. Când multe din deprinderile tale sunt în sensul acesta, atunci tu ai poftă de bine. Dacă nu le ai, ești mai vulnerabil în fața răului.
Există zile în care vă treziți ca desenator și zile în care vă treziți ca pictor?
(râde) Nu există o asemenea deosebire. Există profesiuni diferite, specializări diferite. Orice pată de culoare pe care o pui e un desen și orice urmă de creion poate fi o culoare. Eu am avut doi maeștri: Julius Podlipny și Corneliu Baba. Podlipny e un pictor cu alb și negru, e un maestru în a duce valorația cărbunelui, tonurile – nu mai știi dacă e pictură sau e grafică. Pictor și desenator sunt distincții analitice, care se despart la un moment dat în discurs; în fapt, pentru artă, nici nu contează foarte mult diferențele dintre ele.
E de evitat sau e inevitabil pentru un artist vizual să aibă un maestru spiritual?
Eu cred că trebuie să aibă. Nu venim de nicăieri. Trebuie să existe o îndrumare. În lume nu trăiești fără modele. Mă întorc în copilăria mea și știu că în satul meu erau niște modele; oamenii se uitau la ei ca la niște modele. De unde vin modelele? Sunt unii dintre noi, unii pe care mai multe lucruri i-au așezat puțin într-o frumoasă rânduială. Și atunci, dacă vrei, și trebuie să vrei, să trăiești în această rânduială, îți iei modele. Acum e încă această discuție despre cei care au suferit și au murit în închisorile comuniste. Acolo erau modele. Nu erau neapărat oamenii bogați, chiaburii, erau oameni care slujeau drept modele – și, între ei, foarte mulți țărani. Or, când se instaurează această lume a brucanilor, primul lucru pe care îl fac e să distrugă modelele.
În atelierul cărui pictor sau căror pictori din întreaga istorie a artei
v-ar fi plăcut să fiți ucenic?
(stă pe gânduri mai multe secunde) În atelierul profesorilor mei. Acolo unde am fost. Acolo mi-a plăcut, acolo mi-ar fi plăcut să fiu, acolo a trebuit să fiu. La Podlipny, la Baba. Acolo, nu în altă parte și nu în alt timp. Cred că Dumnezeu a rânduit în așa fel lucrurile încât eu m-am întâlnit exact cu cine trebuia să mă întâlnesc în viața aceasta. Atelierul Podlipny, cu toată rigoarea lui de desenator, de mare mânuitor al valorilor de negru, era fascinant. O lume în sine. Puțini au descoperit sau au văzut că eu, la un moment dat, fac o legătură cu lumea lui Podlipny, mai ales în lucrările din perioada de până în 1990. Mai apoi, să vin în atelierul plin de miresme de terebentină și inteligență și cultură al maestrului Baba, ce îți dorești mai mult? A mă duce în atelierele pictorilor medievali sau din Renaștere, pentru mine acum ar fi o stare stingheră. Ar fi altceva. Dar în atelierele menționate mai sus mă simțeam liber, aproape de mine, aproape de ei. Și a fost așa cum a trebuit să fie pentru mine.
Vă place cuvântul rânduială…
Da. Îmi place. Îl folosesc des. Eu cred că această lume este creația lui Dumnezeu. E o superbă creație. De la cel mai mic detaliu – firicelul de nisip – până la sisteme solare; despre ele, despre toate acestea, marii savanți descoperă că toate sunt „într-o rânduială”. Oare, noi, oamenii, de ce nu vrem să înțelegem acest lucru? Și, înțelegându-l, să știm că nu putem trăi decât într-o rânduială. Eu cred că acum problema noastră aici e: că refuzăm să stăm „în rânduială”. Că refuzăm să ne dorim această rânduială…
Ați desenat într-un format mai mare sau mai mic răul în ceea ce ați făcut după 1989 decât înainte de 1989?
Nu. Înainte de 1989 am fost mai categoric în discursul despre lumea aceea. După 1989 am găsit de cuviință că acela care vrea să se lămurească are toate sursele la îndemână. Nu trebuie să mai țip eu – uitați-vă, aveți grijă! Aveam niște desene – „Cortegii” le ziceam eu – cu multe personaje prin urechile cărora trecea o funie dintr-o parte într-alta. Era firul roșu conducător, aceasta era aluzia. Iar în alte desene erau trimiteri destul de limpezi la drama pe care o trăiam. Am desenat apoi răul în dimensiuni mai mici, după 1989.
Ați oprit seria de monștri din desenele dumneavoastră?
Nu am oprit-o. Dimensiunile și formele în care apar ei sunt diferite în timp. Dacă vă veți uita pe lucrările mele de la început, aproape tot ce fac astăzi se găsește undeva și în primele mele desene. Încet-încet, câteodată, unele capătă câte o pondere. E ca și cum aș muta centrul de greutate. Să spun altfel lucrurile acestea, printr-un șir de imagini. Când se duce mătușa mea la biserică, se primenește și, din grădina din fața casei, ia o floare și niște ierburi mirositoare. Și merge la biserică, intră cu ele în biserică. Floarea o pune la icoană și ierburile le ține în mână. Când iese din biserică, iese cu aceste ierburi în mână și le pune acasă la icoană. Ea își duce grădina ei și lucrurile ei în biserică, în biserică miroase și a grădina ei, dar miroase și a tămâie, pleacă apoi cu ierburile și pleacă și cu mirosul bisericii și îl pune în casă. Își îmbisericește casa. Dar, când s-a făcut colhozul, lucrurile astea au fost zdruncinate și atunci, în acea perioadă, ea mai mergea la biserică, dar mai rar, inclusiv pentru că, uneori, duminica era trimisă la muncile câmpului. Firescul e perturbat. Și atunci, în ceea ce fac eu, îmi iese în față această perturbație. Și despre ea vorbesc. Dar mătușa încă există. Și când cred că lucrurile vor fi altfel, încep să vorbesc mai mult despre ea și o aduc tot mai în față. Așa e cu personajele mele – ele sunt o eternă mătușă, care îți dăruiește ideea de dar, de flori, de frumos. Ideea de luptă nu e negată, ea există în continuare, dar ponderea acesteia se schimbă în timp.
Poți să pictezi fără să nu fii curat, fără să nu ai o stare de curățenie interioară?
Hm…Să nu uităm că artistul e un om. El poate fi bolnav, poate fi rău, poate fi bun. Nu e în regulă să ne închipuim că toți artiștii trebuie să fie îngeri. Tot Podlipny spunea despre noi, când eram copii la școală, că nu e de ajuns să fii talentat. Trebuie să fii și sănătos, trebuie să fii și harnic. Trebuie să fii în multe feluri. Și când toate se adună, atunci poți să intri în lumea aceasta – care e o lume frumoasă, dar e o lume aspră, în sensul că arta presupune foarte multă dăruire și muncă serioasă. Nu poți să dăruiești cuiva ceva prețios numai făcând gesturi sau aruncând, la modul primar, culori pe pânză. Nu. Tu trebuie să știi cum să le vorbești oamenilor cu meseria ta.
Dumneavoastră vă alegeți temele sau temele picturii vă aleg pe dumneavoastră?
Vedeți, temele sunt în mine, în viața mea. La început, ele veneau cum vroiau. După ce mult meșteșug a fost însușit, ți le rânduiești, ți-așezi tu temele. Pe de altă parte, eu nu am neapărat teme pe care le pictez. Eu am stări. Și când spun „stări” nu mă refer numai la o trăire sau alta, este și un fel de cugetare asupra lumii. Pentru mine, ca să simplific mult lucrurile, copacii sunt niște personaje, obiectele din jurul meu sunt niște personaje, personajele sunt obiecte, sunt marionete. Ei bine, când am această stare – și eu nu sunt un artist căruia lucrurile să îi fie foarte limpezi de la bun început –, deci când am această stare, desenez. Sigur, à propos de claritate, sunt niște detalii ale meșteșugului care presupun proporționare, o anumită geometrie – dar toate acestea sunt folosite în raport cu ce vrei să spui, cu starea pe care vrei să o comunici. Și atunci, spre exemplu, pot să fac o natură statică și o fac cu aceeași dăruire ca și pe o compoziție mare, cu mai multe personaje.
Spuneați undeva, cred că într-un interviu, că „povestea cu invențiile și aportul tău la artă se rezumă la intensitatea cu care povestești lumea așa cum o simți tu”. Ce e această intensitate de care vorbiți? De unde vine ea? Se poate construi aceasta?
Cred că ține de ceea ce vorbeam și la începutul dialogului nostru: ține de cum ești crescut, cum ești instruit, cum ești educat. Poți avea darul de a simți raportul cromatic teribil, de a așeza într-un fel culorile, dar aceasta nu e de ajuns. Pentru ca aceste lucruri să capete viață acolo pe pânză, tu trebuie să le pui într-un anumit fel. Și acest fel depinde de tine, de instrucția ta, de focul care arde în tine. Când spun „instrucție”, nu mă gândesc la școlile de artă, ci și mai înainte și mai departe; toată viața ta este, potențial și în act, o școală. Sunt legate toate. În liceu, profesorul meu ne spunea că el reduce tot efortul artei moderne la marea libertate, la faptul că, oricând, tu poți să îți exprimi sentimentele, stările, gândurile în orice mod. El spunea chiar așa: dacă mâine te scoli și desenezi cercuri galbene și dacă, în felul acesta, poți să te exprimi pe tine, e în ordine. Eu fac pomi și dealuri într-o totală libertate, nu pentru că aceasta ar fi la modă. Eu sunt liber când le fac. Și ele mă exprimă pe mine. Așa sunt convins că mă pot exprima cel mai bine. Și nu întâmplător mă pot exprima, în felul acesta, cu aceste „personaje”, cel mai bine așa: fiindcă am trăit într-un spațiu foarte legat de natură, într-o libertate a copilăriei extraordinară, așa cum pesemne că nu mulți copii au avut-o și, deci, tot bagajul meu de descoperiri se află acolo. Asta nu înseamnă că un copil care crește la oraș nu poate să aibă un bagaj la fel de intens – à propos de intensitate – ca al meu. Pentru că ritmurile străzilor, pavajele, mașinile, viața trepidantă de la oraș pot da această intensitate. Și aici, la oraș, e disponibil, să zicem așa, un arsenal al libertății. Dar intensitatea mea nu vine de aici, vine din copilăria mea. Eu am stat noaptea în pădure, am dormit în copaci, am prins fel de fel de animăluțe în apă; acolo este, pentru mine, misterul, acolo e lumina. Prindeam pești cu mâna, intram sub malul Oltului și îi apucam cu mâna. Prietenul meu cu care mergeam la pescuit intra, de obicei, sub mal. Avea doar un picior afară, în caz că se întâmplă ceva. Și uneori ieșea și îmi spunea – intră și tu, hai să îi vezi. Coboram sub apă, cu ochii deschiși și, pentru că era în asfințit, un auriu intra prin apă și firicelele de nisip pluteau și peștii erau acolo, o mulțime. O splendoare! De unde intensitatea? Mi s-a pus odată întrebarea: de unde ați avut ideea genială să puneți peștele să zboare? Sigur că atunci când pun un pește să zboare pe pânzele mele mă gândesc și la simbolurile creștine și la multe alte lucruri. Dar tocmai v-am povestit mai sus de unde vine această idee, din ce apă. Ea vine dintr-o întâlnire. Și acea întâlnire nu a fost deloc întâmplătoare, pentru că…eu trebuia să ajung să pun peștii aceia pe pânză.
Ați vrut să deveniți preot, nu?
Da.
Ce anume din această înclinație, pe care v-ați refuzat-o sub forma unei profesii, ați trecut în arta dumneavoastră vizuală?
Nu aș spune că am refuzat această înclinație. Povestea este, de fapt, mai simplă. Când am terminat cele șapte clase m-am dus să dau examen, la Sibiu. Primii trei ani se numeau „Școlile de cântăreți”. Prin urmare, trebuia să ai aptitudini muzicale. Ei bine, la proba respectivă am picat. Deși atunci a fost prima și ultima dată când am avut pile – m-au ascultat de vreo trei ori și un profesor, care avea o barbă albă, așa cum o am eu acum, la un moment dat le-a spus celor din jur „nu îl mai chinuiți pe copilul ăsta; mai bine îmi dați o turmă de berbeci să îi învăț să cânte decât pe el”. În felul acesta nu am ajuns, mai departe, să fiu preot. Cât privește felul în care am trecut în arta mea lucruri care țin de acea opțiune din copilărie, lucrurile care m-au îndemnat să merg să mă fac preot au rămas în mine și ele au ajuns, cumva, și în arta mea. Merg și acum destul de des la biserică și stau la slujbă de la început până la sfârșit – pentru că suntem destul de mulți intelectuali care vorbim atât de mult despre biserică, despre Dumnezeu, chiar scriem cărți despre acestea, dar uităm cât e de important să stăm acolo, la biserică, la Sfânta Liturghie, împreună cu bătrânele, cu bătrânii, cu oamenii. Apoi, există un duh, sper că există un duh în lucrările mele. Câteodată, îl figurez; deși, poate că e prea mult spus, că nu am curajul. Câteodată pătrunde, așa, câte o lumină, care vine ca un fascicul peste lucruri.
Și o ultimă întrebare, care trimite mai degrabă la o împărțire de tip catolic, nu ortodox: ce ați desenat sau pictat prea puțin: Infernul, Purgatoriu sau Paradisul?
Am vorbit puțin și despre infern, dar foarte puțin. Noi, ortodocșii, nu avem purgatoriu, dar există și un loc de trecere, care e încă în viața noastră – și despre el am pictat câte ceva. Nu știu ce am făcut prea puțin. Dar știu, cred că trebuie să vorbim despre pace, despre armonie, despre frumos, despre bine, despre bucurie. Despre lucrurile acestea trebuie să vorbim tot mai mult. Dar nu poți vorbi numai despre ele. Ca să le pui pe acestea în valoare, în lumină, ai neapărată nevoie să vorbești, să pictezi și despre celelalte.
