Un eveniment dramatic, precum moartea soțului, a perturbat viața poetei Ana Blandiana și a determinat-o să-și pună versurile sub semnul urgenței confesiunii. Cartea Variațiuni pe o temă dată a apărut în urma acestei încercări a sensibilității și a conștiinței adânc tulburate și i-aș situa prezentul discurs liric în prelungirea versurilor finale din cunoscuta Baladă. Acolo se căuta o soluție pentru recuperarea sinelui originar, iar sentimentul neputinței oricăror eforturi făcea ca jertfa de sine, sau autozidirea, prezentă în celebra noastră baladă manolică, să fie zădărnicită: „N-am altă Ană/ Și pe mine chiar/ Din ce în ce mai rar/ Mă am”. Volumul de față condensează trăirile și experiența spirituală cauzate de o inevitabilă despărțire, de așteptat și nu prea, deoarece, nu-i așa? (știm cu toții), ceea ce este mai rău pe lume li se poate întâmpla doar altora.
Amintirea tatălui era evocată într-un profund Requiem, din volumul A treia taină. Dispărut prematur, părintele rămâne veșnic tânăr în memoria poetei, iar, cu scurgerea timpului, ea îl depășește în privința vârstei. Așa se întâmplă că, la un moment dat, cel plecat rămâne în urma fiicei, devenind el însuși „copilul cu numele tată”. Aceeași dialectică a defazării și a intervertirii vârstelor o găsim și în fragmentul de proză poetică „Aș vrea să murim împreună”, spuneai și eu râdeam, din actualul volum: „«Aș vrea să murim deodată», spuneai și eu râdeam: „«Ți se pare firesc să trăiesc cu șapte ani mai puțin decât tine?» Dar tu răspundeai serios: «Cum altfel ne-am putea întâlni ca să fim în eternitate împreună?» […] Acum, mă întreb și eu cu seriozitatea ta de atunci, cum ne vom mai putea întâlni vreodată, unde și cum aș putea să te caut în lumea de dincolo. Singura șansă ar fi să mă aștepți tu la hotare, dar nu sunt în stare să-ți spun când voi veni și nu sunt sigură că te vor lăsa să rămâi fără termen acolo.// Cel mai probabil e că ne vom căuta veșnic întregi unul pe altul în haos, așa cum ne căutasem pe pământ până am avut norocul să ne întâlnim”.
Momentul despărțirii, care nu se vrea a fi definitivă, se constituie într-o placă turnantă între o viață de dincoace de Bine și o alta de dincolo de Rău. În prima perioadă a creației poetei, hotarele ploii, căutate din perspectiva imaculatei candori a copilăriei, au devenit apoi hotare ale Răului și ale Binelui, ca expresie a unei obsesii etice. Identificarea hotarului care să delimiteze net cele două entități antagonice era sortită eșecului și poeta ajungea la constatarea că tărâmurile respective se completează, că se integrează unul altuia, dorința de a le separa nedepășind stadiul de simplu ideal. Acum, căutarea aproapelui din depărtare și adâncirea întrebărilor existențiale asupra hotărnicirilor Firii au înlocuit vechea obsesie etică pe aceeași temă: „Abia cu moartea începe totul./ Doar că nu știm ce./ Și preferăm să confundăm/ Taina cu neantul./ Numai când cineva drag,/ Poate o parte din tine,/ Calcă linia despărțitoare,/ Totul se luminează/ Pe durata unui fulger/ Și vezi cât de lungă e calea/ Care începe acolo./ Atât de lungă încât/ Nu vezi unde duce/ Dar nici nu contează/ Decât că începe din nou” (Abia cu moartea începe totul). Așadar, numai descifrată ca paradox firesc al miezului ontologic, Moartea poate semnifica posibilitatea conviețuirii perpetue, în urma unei iluminări, cu cei de dincolo.
Împlinită sub semnul acestui dublu orizont, starea de veghe dusă la fruntariile existentului, pe linia fragilă a imaginarului de graniță care separă ființa de neființă, constituie un mod de a fi în lume. Dar, deși afectată, dicția poemului nu este tulburată de regimul dominant al acestei stări de spirit, care este surdinizat și decantat. Stăpânirea emoțională regizează aceste poeme „tranzitive”, destul de limpezi în implicita lor tristețe, ce nu mizează neapărat pe valențele expresiei metaforice. Criteriul estetic poate deveni mai puțin important pentru autoare atunci când este să facă destăinuiri despre intimitatea a două singurătăți alăturate care prețuiesc mai mult decât una singură: „Mereu/ am învățat să fiu singură/ Pentru că întotdeauna/ erau prea mulți oameni/ în jurul meu./ Doar tu erai eu./ Doar tu renunțai la plural,/ La multiplul din noi,/ Doar tu știai să construiești o singurătate/ în care puteam încăpea amândoi” (Mereu). Ceea ce contează mai mult pentru poetă este să rămână în versuri urmele în risipă ale unei experiențe triste și ale unei resemnări senine. Evitarea notei emfatice sau melodramatice din aceste elegii denotă faptul că, aflată în astfel de circumstanțe ale derivei existențiale, Ana Blandiana nu pierde nimic din știuta-i condiție nobilă de poet.
Substanța lirică, modalitățile și procedeele sunt coagulate în jurul relației consubstanțiale dintre viață și moarte. Variațiunile sunt pe o temă dată de ceea ce poeta numea cândva „darul tragic”, adică de inexorabila extincție. Compozit din punct de vedere formal (poezii cu sau fără rimă, fragmente în proză, un rondel și un sonet), volumul este conceput, cum singură spune poeta, cu un „stilet ce ucide și scrie/ înfipt în iubire până-n prăsele”. Este un stilet care produce tăietura de cristal a durerii, iar „călcâiul vulnerabil” săgetat rămâne drept probă a resimțirii condiției umane vremelnice. „Drama de-a muri de alb” satisfăcea cândva orgoliul eului poetic repliat în teritoriile purității, unde limbajul își dezvăluia deopotrivă fața sărbătorească, luminoasă, dar și reversul tragic. Referitor la înscenarea de versuri disputate între puritate și degradare, Alex Ștefănescu remarca odată faptul că înțelegerea cu un sentiment tragic a lumii din jur constituie modul de a fi al poetei: „Personajul liric din poezia Anei Blandiana este o fată îmbrăcată în alb, fără podoabe, desculță, care vorbește simplu și cu un fel de resemnare tragică”. După apariția volumului Variațiuni pe o temă dată, afirmația criticului ar putea suferi o nuanțare, cauzată de purtarea acum a unei ținute cernite de către însăși poeta.