E o binecuvîntare ca, intrînd în atmosfera unui roman, să te regăsești în pielea personajelor pînă la a ajunge să te identifici cu ele. E ca o cufundare în cursul căreia simțul critic se stinge spre a lăsa loc trăirii nemijlocite. Genul acesta de identificare, chiar dacă are neajunsul de a-ți anula distanța fără de care o carte nu poate fi judecată estetic, are marele avantaj că, preț de cîteva ore, pierzi conștiința actului silnic de a citi din obligație. Frazele curg într-o cavalcadă al cărei iureș te prinde precum un sorb din care nu mai vrei să te trezești. Numai că nu atît frazele te atrag, cît enigma pe care o pun în scenă.
La mijloc nu e încordarea aceea din cursul lecturilor de tinerețe, cînd te lipeai cu trup și suflet de ființa unui protagonist alături de care sufereai la bine și la rău. Nu de empatia credulă dată de curiozitatea vîrstei e vorba, ci de o incitare a minții: vrei să vezi încotro se îndreaptă o narațiune căreia, deși autorul îi trîntește de la bun început o intrigă facilă, trasă de păr în accepția melodramatică a expresiei, îi înnoadă ingenios firul într-o încrucișare de direcții imprevizibile. Cu timpul, pe măsură ce înaintezi în lectură, nu-ți mai dorești decît să afli deznodămîntul.
Trei bărbați întîlnesc întîmplător o femeie ai cărei nuri li se întipăresc adînc în creieri, în virtutea unei obsesii cu accente morbide. Obsesia e pînă într-atît de stăruitoare că nici unul nu mai poate avea viața pe care o dusese pînă atunci. O nemulțumire acută le cotropește mintea, preschimbîndu-i în lunateci aflați în căutarea himerei. Se subînțelege, obsesia nu e metafizică, religioasă sau pecuniară, ci curat erotică: o pandalie insidioasă otrăvindu-le nopțile. Unul e profesor de științe sociale (Emil), celălalt e scriitor (Tiberiu), iar al treilea politician (Alex). Și dacă asupra primilor doi spectrul ratării plutește nemilos, cu cel de-al treilea soarta pare mai îngăduitoare, căci șansa de a face carieră politică îi bate la ușă. Chiar dacă ivirea aceleiași nimfe în împrejurări diferite (în autobuz, la o petrecere și în vis) le toarnă în vine dorința de o revedea, intenția lor nu se împlinește. Ca un făcut (acest „făcut“ e abil urzit de autor), nimfa nu poate fi găsită, apariția ei fiind ca un abur caduc, la neputința revederii contribuind din plin hazardul cel mașter, care îi împiedică, printr-o suită de accidente minore, să dea ochii cu himera rîvnită.
Cel mai norocos pare a fi scriitorul, căruia imaginea madonei îi apare în vis, dar nu oricum, ci însoțit de o melodie bizară, cu alură de litanie neagră, aidoma unui bocet amintind de o pierdere ireparabilă. Acordurile melodiei vor fi veriga prin care cei trei lunateci vor gravita în jurul nimfei de negăsit. Cîștig de cauză va avea în final scriitorul, care nu numai că o va găsi pe vestala visurilor, dar chiar se va alege cu iubirea ei. Întreaga panoplie de căutări, accidente nedorite și coincidențe salvatoare se petrec în Bucureștiul de după 1989, Dan Miron evocînd anii pe care probabil i-a trăit el însuși în pielea studentului bucureștean. O epocă tulbure, în care cei patru protagoniști, cu sufletul fremătînd de idealuri imense, trăiesc decepția de a le vedea surpîndu-se. În totul, o lume meschină, oscilînd între promiscuitate, corupție și minciună, dar o lume populată cu personaje memorabile, cărora talentul autorului le dă un contur izbitor.
Dan Miron este un portretist cu har, reușind să dea viață unor efigii cu rol de tipuri reprezentative, detaliu cu atît mai remarcabil cu cît efigiile se referă la trei personaje secundare: bișnițarul intrat în pielea revoluționarului ce face carieră politică după 1989, femeia hidoasă cu veleități de militantă pentru promovarea democrației, pe deasupra directoare de ONG și răsfățată conferențiară universitară, și apoi profesorul de la Arhitectură, meditînd în particular candidate cărora le jupoaie farmecul în locul banilor – toți cei trei au un relief atît de pregnant încît depășesc sub unghi pitoresc pe unul dintre lunatici, politicianul Alex, figură însutit mai ștearsă decît profesorul Emil și scribul Tiberiu, aceștia doi avînd parte de o viață interioară pînă într-atît de migălos zugrăvită încît nu te poți împiedica să nu bănuiești că cei doi sînt două jumătăți ale alter ego-ului autorului.
În fine, misterioasa himeră, în jurul căreia se învîrt cei trei lunatici, e prototipul femeii istețe care, studentă la Arhitectură fiind, se apucă de prostituție pe cont propriu. „Alina refuza din capul locului să fie call girl sau să lucreze pentru o agenție de escorte, la fel cum n-ar fi acceptat pentru nimic în lume ca un pește să-i spună ce să facă și cu cine, și pe urmă să-i răpească o parte substanțială din cîștiguri în schimbul așa-zisei protecții. Cît despre videochat, simplu gînd că ar dezlănțui fantasmele murdare ale legiunii tuturor ciudaților o oripila la culme.“ (p. 67).
Ce e uimitor e că Alina, cu toate că e curtezană, are o vădită candoare de crin, ba chiar o puritate greu de bănuit la categoria de metrese din care face parte. E marele paradox din romanul lui Dan Miron, acela că reușește dintr-o făptură reprobabilă să facă o figură atinsă de o elevație inefabilă. E ca și cum autorul ar lua o prințesă și ar vîrî-o într-o carapace de curvă, numai că tabieturile, gîndurile și intențiile ei, în loc să trădeze mizeria trogloditei, dau expresie unui ștaif cu precădere aristocratic. Alina nu se vinde din viciu sau din nevoie, ci din dorința de a fi liberă. Este o emancipată în sens romantic, o domnișoară care vede în închirierea trupului un mijloc de a-și păstra autonomia în fața cohortei de prohaburi concupiscente. De altfel, după ce se îndrăgostește de Tiberiu, pune capăt oficiului de hetairă. Tandrețea cu care Dan Miron surprinde vîrtejul de gînduri din capul hetairei are ceva din oblojirea unei răni ce-și așteaptă vindecarea. Alina nu e doar apetisantă, dar chiar te cucerește prin felul sobru cu care se judecă pe sine. Chiar și atunci cînd face amor cu preț își păstrează ceva din demnitatea unei mlădițe cu sînge albastru. Un personaj pozitiv respirînd în pielea unei doamne de companie, iată paradoxul cărții.
Numai că rezerva de duioșie a autorului se epuizează odată cu portretul Alinei, restul ființelor din roman avînd parte de un ochi sarcastic, a cărui pupilă le mărunțește cu cruzime slăbiciunile, viciile sau defectele. În totul, o lume căzută, cu inși trăind sub molestarea unei Românii ce suferă de marasmul postdecembrist. Nici cele două alter ego-uri ale autorului (Emil și Tiberiu) nu au parte de un tratament mai milos: profesorul e un ins aflat în naufragiu viager, iar scriitorul e un anonim căruia gloria literară întîrzie să-i cadă pe umeri. De salvat nu se salvează decît Tiberiu și Alina, trași în sus de vîrtejul erosului împărtășit. Ceilalți sunt umbre cărora, după ce clopotul destinului le-a vestit ratarea, nu le-a mai rămas decît să guste din izvorul resemnării. Iar melodia Spiegel im Spiegel (Oglinda în Oglindă), compusă de Arvo Pärt, compozitor estonian din secolul trecut, e laitmotivul muzical ce-i face pe lunatici să jinduiască după ființa hetairei. Gingășia ușor vetustă a melodiei răscumpără, prin tonul ei pur, cloaca unei lumi ce pare să se fi născut sub o providență nefastă.
Dan Miron e un virtuos al comparațiilor, am numărat peste 50 de analogii inspirate, pe care le introduce prin adverbele de mod „ca“ și „precum“. Doar la Alex Ștefănescu am întîlnit o înclinație atît de acută în căutarea de comparații cu miez sugestiv (cazul lui Camil Petrescu e prea notoriu spre a-l mai pomeni).
Dan Miron are talent, cultură și inteligență. Ascultă muzica e un roman remarcabil, pe care îl citești cu senzația că asiști la o parabolă a mîntuirii prin iubire. Prea sarcastic pentru gustul meu, Dan Miron e un autor complet, asupra căruia atenția criticilor merită să se oprească îndelung.