Într-un interviu acordat în 1996 unor absolvenți ai Universității Boulder – Colorado, unde a predat scriere creativă, Lucia Berlin dădea următorul răspuns la întrebarea Care e poetica Dvs.?: „Nu am idee. Nu-mi place să plasez ceea ce fac sub numele de poetică“. Scriitoarea nu era înadins sibilinică. La fel ca în proza pe care o scrie, în acest dialog există, dimpotrivă, o intenție de clarificare, de plasare onestă în context. Limpezimea, economia, precizia sunt calități principale ale prozei sale, dobândite prin lectura poeților proiectivi din gruparea Black Mountain – Ed Dorn, Robert Creeley, William Carlos Williams, ei înșiși autori de proză scurtă. Lucia Berlin scrie astfel „simplu“, alegându-și subiectele din viața reală, fără a le reîmpacheta prea mult stilistic. În economia textului, face însă loc uneori unor fulgurații lirice ori sumbru-contemplative, în limitele unor enunțuri cu valoare de haiku, povestirile sale „atârnând“ adesea poetic de un enunț esențial. A scris exclusiv proză scurtă – 76 de povestiri publicate sporadic, începând cu anii 1960, rămânând un autor citit de un public restrâns, dar fidel, mult timp după moartea survenită în 2004, la vârsta de 78 de ani. A fost redescoperită, în fapt resuscitată ca unul dintre cei mai importanți prozatori americani ai secolului XX, abia în 2015, când editura newyorkeză Farrar, Straus and Giroux a publicat A Manual for Cleaning Women, volum ce reunește 43 de povestiri.
Născută în 1936 la Juneau, Alaska, a trăit după 1945 în Santiago de Chile, unde a avut, timp de 25 de ani, o existență mai degrabă „flamboiantă“, după cum notează Stephen Emerson: suferă de scolioză, ca și Frida Khalo, de la vârsta de 10 ani; în 1955, e admisă la Universitatea din New Mexico, studiind sub îndrumarea scriitorului Ramón J. Sender; spre finalul anilor 1950 îi cunoaște pe poeții Robert Creeley și Ed Dorn, cel din urmă devenind personaj-cheie în viața sa de scriitor. În anii 1970, pentru a-și putea crește cei patru fii, a fost profesoară, centralistă, infirmieră, femeie de serviciu, secretară. S-a luptat cu alcoolismul până la finele anilor 1980, subiect care irumpe în povestirile sale. Din 1994, la recomandarea lui Ed Dorn, devine scriitor-rezident și cadru universitar la Universitatea Boulder, legând o strânsă prietenie cu scriitorii Kenward Elmslie și Stephen Emerson. Scolioza care-i perforase între timp un plămân va face ca, din anii ’90, să trăiască având mereu asupra-i butelia de oxigen.
pentru Lucia Berlin scrisul e o metodă de îndreptare a realității, nu în sens psihoterapeutic, ci al clarificării, limpezirii. Scrisul revizuiește petrecutul printr-un aport de coerență. Dacă e de luat în calcul ceea ce observau psihologul Arabella Kurtz și scriitorul J.M. Coetzee, în dialogul din Povestea cea bună (2016), anume că, prin psihoterapie, pacienții nu caută o metodă de evacuare a experienței avute, ci de a o putea conține, de a-i da formă și sens, dar și că, pentru scriitor, realitatea e ceea ce folosești, mai degrabă decât ceea ce reflectezi, astfel încât ficțiunea să devină recognoscibilă, în interiorul textului petrecându-se continue interacțiuni între umbre (ficțiuni) și licăririle de realitate, atunci adevărul emoțional de care vorbește Lucia Berlin poate fi înțeles ca rezultat al reordonării realității în bază ficțională.
Stephen Emerson așază cele 43 de proze din Manual pentru femei de serviciu (ce poartă numele primei povestiri publicate de Lucia Berlin în volum, în 1977) într-o ordine oarecum „biografică“. Prima, Spălătoria lui Angel, are rol de punct de acces în această lume ficțională. Toate mărcile scriiturii ei se află aici: imagini de sinteză (din realitatea virtuală!) și în racursi, sub înșelătoarea impresie de linearitate, sincopări, schimbări de direcție și cadență, treceri prezent-trecut și invers, uneori în interiorul aceluiași enunț, toate acestea întâmplându-se într-o ramă solidă, fără a pierde controlul formei, cu economie de cuvinte. Universul spălătoriei lui Angel e descris la persoana I (ca în majoritatea povestirilor) de o fantasmă capabilă să vorbească: impresia că avem de-a face cu non-ficțiune sau cu autoficțiune, că vocea naratorială e aproape de, dar niciodată identică cu cea a Luciei Berlin e o altă marcă a acestei scriituri. Obiect (simbol) versatil, oglinda aflată deasupra mașinilor de spălat Speed Queen inițiază dialogul naratoarei cu Tony, bătrânul apaș jicarilla, îmbrăcat în blugi decolorați și cu părul alb prins cu sfoară zmeurie. Privirea lui, din oglindă, îi prilejuiește autoreflectarea pe această suprafață în care au loc coincidențe între timpi, spații, planuri: „M-am privit în ochi apoi mi-am coborât din nou privirea spre mâini. Pete oribile de bătrânețe, două cicatrici. Mâini ne-indiene, neliniștite, însingurate. Vedeam copii, și bărbați, și grădini în mâinile mele“ (p. 33). În ciuda impresiei că avem de-a face cu texte cu miză realistă, cu un caracter cursiv, uniform, povestirile sunt extrem de construite, cu mozaicări de narațiuni și viraje către suprarealism (oniric), intertextualitate și citat postmodernist: „Era o fată tânără. Nu în oglindă, ci lângă geam. Părul i se încrețise de la umezeală, un tablou diafan de Botticelli. Am citit toate afișele: DOAMNE, DĂ-MI TĂRIE. PĂTUȚ DE COPIL NOU, NEFOLOSIT – BEBELUȘUL A MURIT“ (p. 39). Convocarea lui Hemingway, căruia critica literară îi atribuie cea mai scurtă nuvelă din istorie („De vânzare încălțăminte de copil, nepurtată.“), sau poate a tradiției prozastice americane, în genere (având în vedere că, se pare, această atribuire e totuși eronată) e vădită. Cea mai scurtă povestire din volum, Jocheul meu, arată clasa, măiestria Luciei Berlin. În ceva mai mult de-o pagină, avem redată întâlnirea cu jocheul Muñoz, adus la Urgențe, „un zeu aztec în miniatură“, „mărunțel ca un copil, dar puternic, musculos“, îmbrăcat în haine complexe precum chimonourile doamnelor din proza lui Mishima, cu cizme mirosind a bălegar și transpirație, „dar la fel de delicate ca ale Cenușăresei“, agățându-se de gâtul ei de „King Kong“ și suspinând speriat: „Mamacita! Mamacita!“ (p. 84). Juxtapunerea în stil telegrafic de detalii aparent coplanare face de pildă ca, în Pe curând, imediat după descrierea realistă: „Obloanele se trânteau bătute de vânt, obloane la fel de bătrâne ca Herman Melville. Era duminică, așa că nu circulau mașini“, să urmeze enunțul: „Pe stradă trecea velarul, într-o căruță trasă de cal. Tropa-trop“ (p. 386). Suprarealistă (descriind adică „realitatea superioară“ despre care vorbea André Breton) e și povestirea Dr. H.A. Moynihan. Într-o manieră cvasi reportericească, e înfățișată o scenă halucinantă: bunicul, „cel mai bun dentist din vestul Texasului“, își propune, după câteva pahare de whisky, să-și extragă singur dinții, pentru a-i înlocui cu o placă dentară; când nu mai poate continua, îi cere nepoatei să ducă la bun sfârșit operațiunea – „i-am băgat o mână de pliculețe de ceai în gură și i-am ținut fălcile închise. ș…ț Un monstru înspăimântător, un ceainic care prinsese viață; etichete Lipton cu galben și negru atârnau ca decorațiile la paradă“ (p. 49). Cititorul e contrariat de răceala profesională, de eficiența aproape de cadru medical de care dă dovadă fetița. O deslușire a acestei răceli, poate chiar în sensul îndreptării realității, al obținerii adevărului emoțional, găsim în Tăcere, povestire ce se apropie la fel de asimptotic de autobiografie – abuzul sexual asupra minorilor, „cecitatea“ vicioasă, participativă, a adulților Moynihan; etiologia alcoolismului (un „dar“ pe care îl au mulți din familie), dar și a vinei, naratoarea înțelegând, peste ani, de ce unchiul său nu oprise camioneta cu care accidentase un copil – „Între timp înțelesesem exact de ce […], pentru că între timp devenisem eu însămi alcoolică“ (p. 496).
„Exagerez mult și amestec ficțiunea cu realitatea, dar de mințit nu mint niciodată“, declară Lucia Berlin (p. 486). Adicție, viciu, tare, „dureri fantomă“, cure de dezalcoolizare, decădere fizică, femei așteptând, „în adâncul nopții întunecate a ființei“ (p. 239), deschiderea magazinului pentru a cumpăra votcă înainte de trezirea copiilor etc. Cu toate că, așa cum mărturisea unul dintre fii, a scris povești nu neapărat autobiografice, dar pe-aproape, decupând, topind, remodelând amintiri de familie (multe dintre acestea nefiind, se vede, prea digeste), prozele Luciei Berlin nu sunt deloc deprimante, ci pline de vivacitate, pun sângele și mintea în mișcare, făcându-l pe cititor, după cum observa Lydia Davis, să-și simtă sinapsele activate dintr-odată. Rămâne însă un mister cum de e posibil acest lucru. Sau poate că poetica însăși e un mister, imposibil de demontat pe bucăți. În reconstituirea procesului de scriere, de ajutor poate fi ceea ce prozatoarea însăși îi explica, într-o scrisoare, poetului August Kleinzahler: „Mă urnesc și apoi e ca și cum ți-aș scrie ție, doar că ceva mai lizibil“.
Două texte ar mai fi de menționat în mod expres din acest volum: B.F. și cu mine (ultimul text scris de Lucia Berlin) și Întoarcerea acasă (povestire care încheie volumul), ele vorbind la unison, cu mici variațiuni care le întăresc unitatea, despre faptul că tot ce se întâmplă bun sau rău în viață e previzibil, chiar inevitabil, mai ales alegerile și acțiunile care îți asigură, la bătrânețe, singurătatea absolut