Riscul cel mai serios în lupta contra clișeelor este ca această luptă să devină ea însăși un clișeu. Organizatorii Sezonului Franța-România au asumat acest risc alegînd ca slogan ferderator pentru toate evenimentele culturale „Să ne uităm clișeele“. De la bun început vreau să spun că mi se pare foarte bună această amplă acțiune bilaterală din cîmpul artei, literaturii, civilizației care să „reapropie“ cele două țări. Sigur, în paranteză fie spus, e greu să lupți contra clișeului Dracula atunci cînd, la o prezentare de vinuri româneștri în Cité du Vin de la Bordeaux, ai ideea să-i îmbraci pe chelneri în Dracula. Încap multe discuții pe această temă, dacă ne e util Dracula, dacă-l uităm sau dacă-l exploatăm comercial.
MuCEM, pe numele lui întreg Muzeul Civilizațiilor Europene și Mediteraneene, este un complex muzeal de primă mînă în Marsilia, proiectat și realizat pentru anul 2013, cînd orașul francez a fost capitală Culturală Europeană, o atracție în jurul căreia roiesc turiștii și localnicii. Legat prin pasarele aeriene de cartierul Le Panier și de Fortul Saint Jean, MuCEM este un must see. Să ai o expoziție în acest spațiu înseamnă să beneficiezi de foarte multă vizibilitate. M-am bucurat cînd am aflat că se va deschide o expoziție în cadrul Sezonului Franța-România (sau România- Franța) și mi-am propus să o văd neapărat. Bucuria mi-a fost puțin știrbită de faptul că expoziția nu s-a deschis chiar într-una din sălile clădirii MuCEM, cum știam din anunțuri, ci în Fortul Saint-Jean, în clădirea Georges Henri Rivière, ușor colaterală fluxului de vizitatori. Cu toate acestea, odată cu mine a intrat la expoziție un mic val de turiști asiatici iar înăutru am zărit alți cîțiva vizitatori răzleți.
Prima mea senzație a fost un ușor déjà-vu, de expoziție cuminte, „pentru export“ și „cu de toate“ adunate în spațiul celor 320 de metri pătrați. Primele întrebări: Cum au fost selectați cei opt artiști? De ce ei și nu alții? Curatoarea Diana Marincu explică asta într-un interviu de pe site-ul muzeului: „Chiar alegerea artiștilor este cea care m-a dus spre elaborarea propunerii expoziției. Voiam să am poziționări artistice puternice și, de la început, căutam artiști realmente interesați de tema producției culturale an legătură cu alte cîmpuri de cercetare, și nu numai artele vizuale. Aveam, de asemenea, în minte o selecție de artiști care nu «reprezintă» în sens strict identitatea românească. Artiști din dispora, artiști trăind și lucrînd în România, artiști din generații diferite, artiști de origini etnice diferite, artiști utilizînd tehnici foarte variate; fiecare dintre ei prezintă un punct de vedere particular și o apropiere critică și care, împreună, constituie puzzle-ul acestei expoziții la mai multe niveluri de lectură“. Sintetizînd, ironic, această declarație devine „am făcut expoziția cu ce am avut la îndemînă“.
pentru că o bună parte din artiștii prezenți sînt foarte buni și vin într-un mod creativ spre tema propusă, a măștii, din direcții diferite, expoziția funcționează, chiar dacă nu construiește o coerență colectivă. Singura nucă în peretele ei mi se pare lucrarea cuplului Anca Benera – Arnold Estefan. O instalație care poartă un titlul Isa, por ës homou vogymuk, ceea ce, tradus din ungurește înseamnă Toți sîntem cenușă și praf. Lucrarea e alcătuită dintr-un stîlp de lemn sculptat (cu aluzii la Brâncuși) așezat pe o bandă neagră care se ridică spre un perete unde sînt așezate 26 de foi A4, fiecare avînd scrisă pe ea o literă a alfabetului. Zece litere sînt însoțite și de cîte un desen foarte geometric (reproducînd elemente ale stîlpului de lemn) și de cîte un cuvînt începînd cu acea literă. De pildă, la litera L este trecut cuvîntul (sau, mă rog, acronimul) LGBTQ. Singura explicație a prezenței acestei instalații în expoziția Persona, axată pe motivul măștii, este aceea că, probabil, era disponibilă pentru această perioadă. Doamna Diana Marincu îi găsește un sens mult mai adînc: „totemul artizanal al artiștilor Anca Benera și Arnold Estefan se relevă a fi o declarație subversivă, un vocabular critic la adresa posturilor naționaliste“. Deci, am bifat și asta, că se cere.
Puternică este prezența lui Mircea Cantor (artist cunoscut în Franța), lucrările lui Exod și Cuvintele sînt frînghii, două desene monocrome, pe hîrtie, continuate pe pereții sălii, demonstrează cît de puternică e uneori simplitatea. Primul e un desen din amintire, minimalist, al unei bancnote românești, suprapus pe desenul de pe perete al unui covor abia schițat. Celălalt: desenul cîtorva frînghii ritmate în negru și alb, care, privite de departe, pot părea rîndurile scrise ale unui text. Alte două lucrări „cantoriene“ sînt suspendate din tavanul sălii, de data asta în culori, și poartă același titlu, Avioane și Îngeri“. Prin ele, artistul „revizitează“ desenul unor covoare din care, de lîngă motivele geometrice cunoscute, parcă pleacă și avioane, și îngeri. Îmi pare rău că, în cadrul aceluiași Sezon Franța-România, nu am văzut expoziția priziană a lui Mircea Cantor, de la Muzeul Vînătorii, despre care presa franceză a scris amplu și elogios.
De impact mi s-a părut și prezența Ioanei Bătrânu, două panouri exponînd serii desenate de măști interpretate, reluate, refăcute într-o acumulare de expresii umane și plastice. Studii influențate, probabil, de anii petrecuți la Muzeul Țăranului Român condus de Horia Bernea (a cărui influență se regăsește, creativ, în multe din lucrăile artistei văzute de mine în alte expoziții).
Pentru mine au fost o descoperire Anca Munteanu Rîmnic și Ioana Nemeș. Prima este vizibilă chiar la intrare, tripticul ei Simulanta, foarte colorat, decorativ, e alcătuit din fotografii în care un actor învelit într-un covor moldovenesc se contorsionează „sub povara tradiției de care vrea să scape“ (explicația dintre ghilimele, nefericită, după părerea mea, e așezată lîngă lucrarea pe care o bruiază). Pe un alt perete, tot fotografii ale unor personaje în costume populare cărora le-a fost decupată fața și le-au fost adăugate niște lumînări colorate în loc de brațe. Echipa albă (Satan), lucrarea Ioanei Nemeș e alcătuită din patru stranii măști albe (foto) expuse pe un fundal brun, intepretare monocromă a măștilor populare multicolore, o bună raportare la tema expoziției.
Dacă tot suntem la clișee și la tradiție, sigur că nu putea lipsi din această expoziție măcar o aluzie la Ceramica de Cucuteni, aluzie regăsită în cele cîteva „reintepretări“ ale ceramistului Răzvan Botiș, corecte și decorative. Din păcate, filmul Oliviei Mihălțianu (am înțeles din textul de lîngă ecran că evocă o călătorie în zona Marilor Lacuri din SUA dar și personalitatea Reginei Maria) nu rula în momentul în care am fost eu acolo. Amintesc, însă, chiar alături de ecran, portretul colorat al artistei cu pene tribale indiene în cap, imagine care, sigur a derutat micul val de turiști asiatici intrat odată cu mine. Și care s-au oprit îndelung în fața portretului fotografiindu-l cu telefoanele. Dacă printre clișeele despre România cu care au plecat din expoziție se află și penele de indian, înseamnă că, totuși, chiar dacă Sezonul Franța-România nu a reușit să ne facă să uităm clișeele de pînă acum, măcar a mai adăugat, în mentalul călătorului asiatic, unul insolit și inexplicabil.