Dintre cei care se consideră liberi, câți sunt cu adevărat liberi? Dacă oamenii ar fi conștienți de multitudinea prejudecăților care le bântuie mintea, acum și mereu, luate ca fundament pentru a construi cele mai imbatabile raționamente, ar fi consternați să observe subminarea de sine ce funcționează ca o fatalitate, fiind de fapt o alegere. Deși filosofi, sociologi, psihologi au devoalat cu asupra de măsură această circumstanță nefericită (ce ține mai curând de nonexistență și este luată drept vârf de existență), emițătorii de panseuri se consideră originali și perfect justificați în impulsul lor asertiv. Probleme esențiale ca teleologia vieții, religia, relațiile interumane, femeile, știința, arta sunt judecate procustian de ființe limitate cu pretenții holistice. Aceste ființe împuținează libertatea de a fi impunându-și apocalipsa de buzunar.
M-am întrebat deseori – laolaltă cu cei care, privind în urmă, la dezastrele secolului XX, au conchis că nimic nu poate fi mai rău – dacă nu cumva sfârșitul lumii s-a produs deja, numai că noi, prizonieri ai unor idei preconcepute, nu l-am recunoscut; dacă nu cumva ne aflăm într-o bulă temporală remanentă în care nu întâmplător vorbim de postumanism (ca efect al hipertehnologizării, însă de ce să nu ne îndreptăm atenția spre starea sufletelor noastre prinse într-un comerț fatal?). La fel de bine am putea vorbi de postviață pentru că deseori ne prefacem că trăim, ne prefacem că suntem, conferind din ce în ce mai multă teatralitate gesturilor noastre pentru a compensa lipsa lor de adevăr. Dacă nu cumva deseori, mergând pe stradă, ne scuturăm oripilați de senzația că înaintăm printre cadavre.
Fascinația negativă pe care sfârșitul lumii, mereu iminent, o exercită asupra noastră, cu centri paroxistici în preajma unor ani rotunzi, nu a scăpat atenției istoricilor și scriitorilor. Nu e vorba numai de texte religioase apocrife, de hagiografii escatologice, „vedenii“, romane populare. Și literatura cultă îi acordă un loc privilegiat, romanul apocaliptic distopic fiind un gen ce suscită un interes uriaș. Există deja teorii și clasificări ale acestui gen literar ce prezintă sfârșitul lumii ca o „afacere“ încheiată. Aș miza pe o altă interpretare, aceea a sfârșitului perpetuu. Atât de mult ne-am obișnuit să ne sfârșim, că nu mai putem renunța la această formă de existență.
Dacă ne mutăm atenția de la extincția planetei la creuzete de manifestare apocaliptică, avem deja tabloul unei epuizări în mozaic, sub forma unor cercuri concentrice etern mobile (centrul lor fiind sufletul uman). În aceste creuzete, bruta își impune apocalipsa.
Gândul că sfârșitul lumii nu are sfârșit și se petrece mereu sub ochii noștri mi-a fost reiterat de romanul lui Goran Vojnovic, Iugoslavia, lumea mea, o întrețesere dureroasă de escatologii, un infern al iubirii dumnezeiești (sintagma aparține lui Evdokimov, cel din Iubirea nebună a lui Dumnezeu) căruia îi răspunde infernul iubirii omenești, înecată în deplină intoleranță și singurătate. Bineînțeles, dacă ținem cont că apocalipsă înseamnă viziune, revelație, înțelegem că nu e totuna cu escatologia, ci dimpotrivă, e un antagonism între sensurile desemnate de cele două concepte. Și totuși…
Câteva cuvinte despre autor. Goran Vojnovic s-a născut în 1980, la Ljubljana, într-o familie mixtă: mama croată și tatăl bosniac. A debutat literar în 1998, cu poezii. Primul său roman, Afară cu cefurii! (2008), i-a adus distincții importante. (Cefur este un apelativ sloven pentru cetățenii din fosta Iugoslavia). Al doilea roman dintr-un șir care deocamdată se oprește la trei, Iugoslavia, lumea mea (2012), a fost multipremiat, dramatizat și ecranizat. Autorul însuși este un bun scenarist și regizor de film, talent ușor detectabil și în cartea tradusă și la noi.
Iugoslavia, lumea mea nu învie o lume defunctă, ci îi captează ecourile sociale și mai ales sufletești, mânuind cu abilitate scene, mărturii ce alcătuiesc o geografie interioară, căutări sinonime cu crepusculul ființei, etapele degradării unor relații și palidele speranțe de resuscitare a lor. La umbra lumii pierdute și niciodată regăsite, oamenii se privesc în ochi fără a se recunoaște și se caută fără a se găsi. Personajele trăiesc un vid, sufletele lor se lungesc ca o pânză inconsistentă în casele goale, în orașele pustii. Ele fug de recunoașterea unui eșec insuportabil și de neînțeles.
Vladan, eroul principal, este un tânăr pornit în căutarea tatălui pe care îl credea mort. „Tata, care până nu demult fusese mort, după aproape șaisprezece ani de la moarte s-a năpustit asupra mea necruțător din ascunzătoare, cu nemurirea lui, încât am simțit aproape fizic cum în mine crește groaza și mă țintuiește la pământ sub greutatea tonelor ei.“ Astfel, Vladan află că tatăl lui, generalul Nedeljko Borojevic, în 13 noiembrie 1991, conducând al treilea corp al Armatei Populare Iugoslave, a prădat și a ars un sat de lângă Vukovar. Ceea ce părea un act patriotic se transformă în crimă de război. Pentru fiul Vladan vidul sufletesc se lovește de vidul istoriei. Ca într-o acuarelă lichefiată, chipurile își pierd sensul, lipsite fiind de conținut. Fiul constată că nu-și mai amintește trăsăturile tatălui, nu-i poate reconstitui chipul risipit. Pentru că în acest univers frânt și răsturnat, nu avem un fiu risipitor, ci un tată risipitor. Și totuși fiul pleacă în căutarea tatălui, străbătând fragmente de țară „eliberate“, dar asmuțite unele împotriva altora, respirând până la sufocare ura dintre oameni. Vrajba face libertatea anonimă și absurdă ca o închisoare de sticlă. Se vede totul prin ea, dar nu se mai înțelege nimic.
Tânărul își lasă în urmă mama „decuplată“. Slovena Duša Podlogar. Ce înseamnă asta? Nimic altceva decât că răutatea istoriei i-a depășit puterile. Femeia se retrage în sine ca într-un pustiu în care-și găsește un simulacru de liniște. Este un alt mod de a pleca, lăsându-i lui Vladan misiunea căutării și reconstituirii, de parcă el ar fi tatăl părinților lui. Golurile interioare se suprapun alcătuind o plasă prin care personajele glisează, căutându-se. Lipsește bucuria. Lipsește iubirea. Chemarea tulbure a fiului către tată nu seamănă cu un gest afectiv, ci pare mai curând unul compulsiv, întreprins dintr-o măcinare interioară și un avânt detectivistic; din dorința rațională de elucidare a unui traseu biografic. E și o întrecere. Moartea aleargă mâncând pământul să înghită ce i-a mai rămas, fiul nu se lasă, ci fuge și el spre o ultimă viziune. A cui? A lui însuși, a copilăriei pierdute, a imaginii unui trecut care asigura un fals confort? Imaginea tatălui este centrul care îi polarizează acțiunile. Foamea de tatăl pierdut este de fapt o foame de echilibru pentru că nu atât pierderea lui îl tulbură, ci nepierderea și regăsirea în calitate de criminal de război, cu numele schimbat.
Tot căutând și întrebând, Vladan nu mai înțelege nimic. În definitiv, care e numele răutății sfâșietoare de țară? Cum s-a transformat vecinătatea în război și toleranța în genocid? Cine, mai exact, a crezut într-un „adevăr inventat“? „Inima poate să îmbătrânească din cauza a ceea ce au văzut ochii“, spune un sârbo-croat. Și iată cum Apocalipsa, deși revelație, poate ucide când limitele îndurării sunt depășite. Dușmănia generală este o pecete a Apocalipsei unei țări care nu-și mai poate prelungi viața nici măcar într-o viziune subiectivă, cea a unui fiu vertical. „Doar suntem oameni, nu sloveni!“, spune un bosniac întâlnit de Vladan pe drumul spre un tată tot mai obscur. „Scopul lor de demult a fost să destrame Iugoslavia și s-o cumpere pe nimic. Tito nu le-a dat voie s-o facă, pe urmă Miloševic nu le-a dat voie s-o facă și când nu merge cu frumosu’, merge cu urâtu’. N-au putut ei să cumpere toată Iugoslavia, că era prea mare și puternică și de aia au început s-o sfărâme în bucăți“, deslușește un vechi prieten al generalului Borojevic.
Dintre cei care nu iubesc, cine nu iubește cel mai mult? Întrebarea are sens pentru că tot ce se întâmplă are cauze ce țin de domeniul evidenței, și acelea sunt politice, dar miezul de iradiere al tuturor lucrurilor este unul spiritual. „Așa suntem noi, îl scuipăm pe Dumnezeu și p-ormă asta se întoarce împotriva noastră și p-ormă ne mai mirăm“, conclude un personaj.
Iată pecetea Fiarei.
Ce mai rămâne din adevărurile noastre după confruntarea cu forța istoriei? Iugoslavia, lumea mea adeverește că nu mai rămâne nimic.