Încet, dar sigur, prozatorul Stelian Tănase a fost înghițit de istoricul, jurnalistul și analistul politic cu același nume. Nici nu s-ar zice că determinările diferite i-au picat prost. La fel ca majoritatea scriitorilor, după 1989, el participă activ la soarta democrației, iluzionându-se că vocea lui se aude mai tare decât a politicienilor profesioniști. În privința prozei, scriitorul licita prea puțin. Dar convingător pentru receptarea critică. Cea din urmă influențată, se prea poate, și de prestigiul social câștigat de jurnalistul și omul de televiziune. Oricât succes au avut emisiunile lui, n-a reușit să agațe și romanele, nici să atragă cititori fideli. Întotdeauna cititorul a cedat în fața telespectatorului atașat figurii de pe sticlă.
Cum s-a întâmplat, de pildă, în cazul lui Octavian Paler – exact opusul lui Tănase în media: resemnat și pozând în socratic vlăguit, Paler activa rolul prozatorului de succes care aduce înțelepciunea (prin temele zilei) în casele oamenilor. În schimb, Stelian Tănase exultă uitând de literatură. Retorica lui e aglomerată. Repezită. Volubilitatea îi întrece diplomația. Paler răspunde ca și cum vorbele lui trebuie că sunt așteptate cu sufletul la gură. Tănase vorbește adeseori în locul invitatului, cuprins mereu de-o neastâmpărată febrilitate.
Privind înapoi, se poate afirma că prozatorul a reușit mereu salturi sinucigașe. Când scria mai bine, el face pauze instituționale și dereglează ritmul literaturii. Așa se face, de pildă, că cel mai recent roman n-a făcut valuri, afară de firave reacții din partea unor amici. Altă cauză poate fi și prestanța din fruntea TVR, taman când instituția era amendată din toate direcțiile. Dar omul se arată pregătit. Gafează, e timid și bine intenționat, face concesii și provoacă rezistențe. Neconvingător. Perioada îi prinde bine, pentru că Partida de vânătoare cuprinde gama completă de emoții înregistrate în tonalități diferite.
Prin urmare, comentatorii au ignorat cartea cea mai personală de la Corpuri de iluminat încoace. Fără preocupările multiple – publicist, om de televiziune, manager, istoric, analist politic etc. – Stelian Tănase nu se poate concentra. Atomizat, se regăsește cel mai bine. Obișnuit, fără îndoială, să trăiască din diversitatea fragmentarului, scriitorul, la rândul lui, admite formule narative cu proiecții asemănătoare.
Cititorul de acum al Partidei de vânătoare nu este cel ideal pentru Stelian Tănase. Cumva, romanul și-a greșit timpul. Cred că Partida de vânătoare trebuia să apară cel puțin deodată cu Pupa russa, dacă nu mai devreme. Acum aduce cu un vintage postmodern în care, e-adevărat, descoperi de toate. Citit cu atenție conceptuală, Partida de vânătoare seamănă cu un mall postmodern. În care găsim chiar majoritatea subterfugiilor postmoderniștilor noștri. Nicio trăsătură a curentului cât de cât valabilă nu e lăsată pe dinafară.
Dacă pentru ceilalți colegi de generație transferul la roman a presupus întoarcere la realismul simplificat, eliberat de zorzoane postmoderniste, în Partida de vânătoare, Stelian Tănase merge, ca metodă desăvârșită, înapoi la anii optzeci. I-aș numi – anii romantici ai postmodernismului românesc. Aceștia sunt pentru prozator un adevărat roman în sine.
El însuși bovaric, cât generația laolaltă. Și, mai ales, obsedat de problematizarea bovarismului în cele mai îndepărtate cotloane ale prozei, Stelian Tănase scrie roman cum alții își descoperă jucăriile din copilărie. Cu poftă, ardoare, alertat de mici chițibușării, desigilând toate cutiile deodată. După ce le înșiră, desfășoară conținuturile și retrăiește nostalgic. Când fiorul-prim trece, el reașază emoția cu mintea de-acum; maturul e, desigur, tipicar, rațiunea lui e capabilă să vadă în sfârșit harta interioară cu calm și detașare ludică. Puzzle-ul se alcătuiește cu pasiunea prozatorului pur-sânge, aproape cinic în jocul lui literar.
Un maniac al simulacrului și mecanismelor manipulării pe care nu le lasă din mâini nici când e sigur că cititorul l-a părăsit sau există riscul unei rupturi timpurii. Sau că cel puțin l-a încurcat. Partida de vânătoare debutează greoi, ca metaroman burdușit cu artificii postmoderniste, din care singura grijă a scriitorului este să nu lase deoparte, cum spuneam, niciun concept-vedetă al curentului.
După aplicarea rețetei, romanul foileton imaginat de Aglae Stoleru Țumpi domină ceea ce se numește ficțiune în prezentul narațiunii. Totodată autor și personaj, Țumpi se apucă de scris ca terapie, după ce va fi părăsită înaintea nunții. Fosta specialistă în marketing publicitar ajunge la psihiatrul Amadeo Pantazi, care o avertizează asupra pericolului ficțiunii ca realitate. Intitulat chiar Partida de vânătoare, romanul ei foiletonistic debutează cu obscurul jurnalist și agent, un Casanova cinic, Barbu Zefcari, ce seduce pe „zeița“ Diana (Mazu); cei doi trăiesc o iubire ascunsă; căci țiitoarea Dictatorului, a lui „Vodă“, nu riscă bunăstarea până după moartea erotică a stăpânului. Când, din nefericire, nu rezistă presiunii manipulatoare și cedează, la fel ca autoarea ei. Primul roman din roman e cel de divertisment, cu scene erotice și suspans melodramatic; romanțul se transformă încet în frescă socială și mai apoi în thriller politic și conspiraționist. Cu îngăduință, cititorul va descoperi, de fapt, tipurile și etapele romanului foiletonistic, până dincolo de strategiile postmoderniste și finalul deschis – așezat peste o narațiune plină de suspans, după ce au fost epuizate direcțiile intrigilor. La fel, în realitatea lui Țumpi, Fane „Mefistotel“ Craiu adaptează narațiunea ei în telenovelă de succes, iar administratorul ventriloc Nastratin Guță asigură supravegherea scriitoarei ce derutează serviciile – care nu pot înțelege cum imaginația poate reproduce adevărul cenzurat. Țumpi activează independent, chiar înconjurată de tot răul politic, social (până și psihiatrul ei vrea să o seducă) și oniric (conviețuiește cu fantoma generalului pucist Obae). Căci, de la un punct încolo, personajele din ficțiunea ei devin parte firească a realității. Aproape să cedeze diavolului într-o reeditare a mariajului ratat, ea „dispare“, în fapt, se topește în propria ficțiune. Finalul propus de Stelian Tănase împacă lumile deschise simultan.
În bună parte din roman, Stelian Tănase este un scriitor abundent. Un ludic ce deschide larg ușile ficțiunilor să fie inundate de un spectacol retoric. Idealul este bâlciul postmodernist. Cu metoda la vedere, rezultă o permanentă paradă livrescă, de o luxurianță conceptuală suficientă și riscantă. Scriitorul instituie permanente transferuri între realitate și ficțiune, cu personaje ce migrează dintr-una într-alta fără reguli sau frontiere. Împotriva autoarei lor, colocatari, dar și prieteni vii ai acesteia, personajele instaurează anarhia și haosul ficțiunii ce se revarsă asupra realității propriu-zise. Fapt e că, dintre toate, noțiunea de realitate devine suprapersonajul misterios al romanului. Cu interferențele simbolice și mereu în mișcare, incerte, Stelian Tănase amestecă tematizarea Puterii – cea mai izbutită parte a cărții – cu influențe din Augusto Roa Bastos și Alejo Carpentier. Autoarea Țumpi sau Autorul – ce o comentează, ironizează și completează ironic – unifică survolările satirice, parodiază cu pasiune și pastișa face cu ochiul de pretutindeni.
Vocea dominantă a narațiunilor e fals-curtenitoare, balcanică, înșelătoare, cu ținte precise, de păpușar având o stranie vitalitate. De ce insistența pentru o atare instanță? Stelian Tănase vrea să înghesuie lumile incompatibile într-un discurs ecumenic din care suspansul câștigă partea lui de celebritate. La început, acestea irită, ca și cum Tănase vrea să livreze cititorului profesionist materie teoretizabilă. Când, însă, labirintul lumilor, al personajelor, al puterii și vânătorilor se suprapun în intrigi multiple, ambiguitatea și suspansul atent conduse iau locul teoriei. Explozii burlești controlate, dialoguri intertextuale și armonizări simbolice duc narațiunea în zone literare fertile.